Puterea reprezentată atunci de un aparent mai puțin politic președinte Ion Iliescu și un foarte activ premier și șef de partid Adrian Năstase domina în așa măsură sfera politică și mediatică încât a resuscitat amintirea partidului-stat centralizat. În realitate, PSD-Năstase era deja în mare măsură un fel de federație de baroni regionali. Asta se avea să se vadă în mod spectaculos în 2005, atunci când atotputernicul cuplu Iliescu-Năstase va fi înlăturat de la șefia partidului pe care îl creaseră. Odată cu ei vor dispărea multe dintre trăsăturile tradiționale ale PSD, începând cu dimensiunea centralistă și importanța tehnocrației.
În 2003 însă, din punctul de vedere al raportului putere-societate civilă, marea diferență venea din faptul că partidele de opoziție erau mult mai slabe și divizate: în 2000, PNL și PD luaseră împreună 15%, iar anchetele sociologice nu anunțau un progres care să pună în discuție dominația PSD. Impresia că alegerile parlamentare și prezidențiale din 2004 aveau un final deja anunțat cu un an înainte transpare și din absurditatea uneia dintre modificările majore ale Constituției, aceea de a prelungi cu un an mandatul șefului statului. Chiar în perioada respectivă, regimul semiprezidențial francez scurta mandatul președintelui, aliniindu-l duratei mandatului deputaților pentru a evita coabitările.
Premierul Năstase, probabil convins că va fi ales președinte și în ciuda consecințelor negative previzibile, a susținut însă prelungirea mandatului prezidențial pentru ca următorul șef de stat să aibă pentru prima dată un cuvânt de spus în numirea premierului nu numai pentru perioada 2004–2008, ci și la începutul următorului ciclu electoral, după alegerile parlamentare din 2008.
În subsidiar, această logică ne arată că, în ciuda unor reflexe nedemocratice, premierul Năstase era perfect conștient că o Românie în UE nu putea fi una autocratică, deci momentul electoral 2008 era unul deschis oricărui rezultat. De fapt, programul său pe termen lung coincidea probabil cu cel al restului clasei politice: păstrarea României la stadiul de democrație electorală, o democrație controlată, câtă vreme pluralismul mass-mediei e unul limitat fie de statul politizat, fie de mari patroni de felul lui Voiculescu, Vântu, Păunescu, Patriciu, care, ca buni oligarhi, sponsorizau de mulți ani atât puterea, cât și opoziția.
Surpriza ambivalentă a alternanței din 2004
Dincolo de sondaje, o simplă adiționare a resurselor forțelor politice care se înfruntau în 2004 ducea fără echivoc la concluzia unei continuări a dominației PSD. Cuplul format din președintele Iliescu și prim-ministrul Năstase era mai popular ca niciodată, alegerile locale fuseseră clar câștigate de PSD, partid care domina astfel majoritatea instituțiilor locale și centrale și își pusese oamenii la conducerea principalelor servicii de informații. În plus, PSD fusese acceptat de socialiștii europeni, care, în premieră, și-au anunțat sprijinul în vederea parlamentarelor și prezidențialelor pentru PSD condus de Adrian Năstase, în detrimentul unui mai vechi membru al Internaționalei Socialiste, Partidul Democrat.
Multe dintre criticile tradiționale la adresa PSD se loveau de legitimarea guvernului Năstase prin activismul său diplomatic și prin încheierea negocierii tratatului de aderare la UE. Însă mai ales constanta creștere economică și integrarea efectivă, în aprilie 2004, în NATO erau argumente obiective imposibil de combătut de o opoziție fără o identitate politică clar conturată și fără un candidat incontestabil la alegerile prezidențiale.
Acest tablou e parțial, dar reconstituie atât imaginea de atunci a unei victorii anunțate a PSD, cât și măsura în care, pentru analiștii momentului, alternanța politică părea nu numai improbabilă, ci cvasiimposibilă.
De altfel, și azi pare greu de înțeles plecarea PSD de la putere după o victorie clară în alegerile legislative (cu 5% mai mult decât principalul concurent, 40% din totalul parlamentarilor). Pentru a înțelege însă măsura în care pierderea puterii de către PSD a fost trăită în decembrie 2004 ca o nouă și adevărată schimbare de regim, vom aminti două caracteristici ale perioadei 2001–2004. Prima privește de-democratizarea despre care am vorbit mai sus, impresia reconstrucției unui partid-stat, tendințele autocratice ale președintelui virtual Năstase, corupția și pandantul ei, absența unui sistem judiciar cu adevărat independent. Această realitate nu contrazicea partea frumoasă a tabloului, numai o completa. Majoritatea electoratului percepea și această dimensiune, dar o vedea ca pe un cost acceptabil. După o tranziție atât de zbuciumată în anii 1990, nevoia de ordine se impunea, apetitul pentru democratizare era limitat.
Totuși realitatea corupției și tentația autoritaristă au jucat un rol-cheie în capacitatea opoziției de a mobiliza partea societății care rămânea ostilă guvernării PSD, indiferent de rezultatele acesteia. Apărută în 2003, Alianța „Dreptate și Adevăr” dintre PNL și PD confirma faptul că nu era depășit clivajul anilor 1990. Cadrele culturii politice a opoziției anticomuniste încă funcționau ca elemente de mobilizare electorală, iar mesajul „dreptate și adevăr” nu făcea decât să preia nucleul mesajului Convenției Democratice, mai puțin anticomunismul explicit.
Alianța DA era compusă însă din partide privite cu scepticism de fostul electorat al CDR din 1996, electorat care, în 2000, în parte nici nu mai participase la alegeri. Ce îl va mobiliza pe acesta va fi mai degrabă ideea de opoziție unită și legitimarea ei de către organizațiile societății civile. Acestea, susținute de o parte a presei scrise și o mică parte a celei audiovizuale, vor utiliza mesaje care denunțau dimensiunea antidemocratică a guvernării PSD, reactivând astfel clivajul fondator anticomuniști contra ex-comuniști. Asta chiar dacă accentul nu era pus pe trecutul comunist, ci pe un prezent care era înțeles prin categoriile de interpretare ale anilor 1990 (am analizat aceasta reactivaare parțial artificială a clivajului fondator în Alexandru Gussi, La Roumanie face à son passé communiste. Mémoires et cultures politiques, L’Harmattan, Paris, 2011, p. 230–251)
Succesul a fost unul parțial în alegerile parlamentare: PSD a obținut o victorie netă. Totuși partidele din Alianța DA și-au dublat numărul de parlamentari, rezultatul fiind o remarcabilă reechilibrare a scenei politice în favoarea zonei anti-PSD, deși aceasta rămânea minoritară în noul legislativ.
Adevăratul succes al Alianței DA a fost însă capacitatea de a instrumentaliza critica civică adusă PSD de Coaliția pentru un Parlament Curat și promovată de o parte restrânsă a mass-media, dar influentă în bazinele electorale anti-PSD. Astfel, nu numai că e reactivată paradigma de înțelegere a realității politice de la începutul tranziției, dar partide ca PNL și PD și candidatul lor la președinție reușesc să-și creeze o identitate politică datorită coalizării lor împotriva PSD.
Această reușită nu ar fi fost posibilă fără complicitatea involuntară a partidului lui Năstase, care, prin comportament, oamenii promovați și cultura sa politică, reprezenta o formă de continuitate cu trecutul comunist în strident contrast cu discursul lor proeuropean. În plus, pentru 2004, guvernul PSD a dorit nu numai o victorie, ci și un triumf. Elanul activismului electoral al PSD a fost atât de mare, încât a depășit limitele legale, exemplul cel mai vizibil și ușor de demonstrat fiind turismul electoral, care a putut fi ușor de denunțat de opoziție și de aliații acesteia.
PSD organizase alegerile din 2004 ca în anii 1990, neînțelegând că așteptările erau acum diferite și că simpla dominație asupra mass-mediei electronice nu era suficientă pentru a anula impactul unor erori administrative și al unor fraude deja tradiționale. La acestea s-a adăugat turismul electoral, care nu se putea baza decât pe complicitate instituțională și pe impunitatea dată de controlul asupra poliției, procuraturii, justiției.
Prin această eroare de percepție a contextului, care nu era numai unul național, PSD și-a minat principala sa calitate: capacitatea de a strânge efectiv mai multe voturi decât adversarii politici. Lucru și mai grav, a făcut mai vulnerabil principalul mecanism de legitimare într-o democrație electorală: alegerile libere, dacă nu incontestabile, cel puțin greu contestabile. În momentul în care au fost prezentate de către observatorii civici probe, fie și limitate, care puneau în discuție nu victoria PSD, ci amploarea acesteia, un întreg mecanism de delegitimare a schimbat impactul pe care victoria PSD la parlamentare avea să-l aibă asupra (de)mobilizării electoratului și, în final, asupra rezultatului din turul al doilea al alegerilor prezidențiale.
În plus, contestarea alegerilor era coerentă cu paradigma combaterii partidului-stat propusă de Alianța DA, al cărei principal vector era chiar candidatul Traian Băsescu. Iar acesta era în parte confirmat în contestarea sa radicală a corectitudinii alegerilor de credibila Asociație Pro-Democrația. Aceasta avusese destule mijloace să observe alegerile în mod profesionist și deci să raporteze multe practici electorale ilegale.
Rezultatul celui de al doilea tur este însă unul cu atât mai spectaculos, cu cât, în principiu, rezerva de voturi a PNL-PD era limitată, iar, între cele două tururi, PSD și aliatul său, PUR, deja semnaseră un pact de guvernare cu UDMR. Și totuși se trece de la 41%-34% în favoarea lui Adrian Năstase la 49%-51% în favoarea contracandidatului său. Deși, în parte, istoria se va repeta în 2014, în 2004, mobilizarea anti-PSD se produce ca răspuns la victoria PSD de la parlamentare și contestarea ulterioară.
Situația respectivă apărea ca o cvasi-revoluție electorală, pentru că era răspunsul electoratului la ceea ce fusese perceput ca o violare a democrației electorale de către PSD. Nu putem exclude și o interpretare a acestui rezultat în contextul geopolitic al „revoluțiilor portocalii” din Serbia, Georgia și chiar din Ucraina. Și aceasta nu numai pentru că Alianța DA preluase culoarea portocalie, ci și pentru că dezechilibrul dintre resursele PSD și cele ale Alianței DA a fost în parte compensat atât prin ajutor și consiliere occidentală, cât și prin finanțarea formării unui mare număr de observatori care au putut denunța cu probe neregularitățile din primul tur și, în consecință, le-au limitat pe cele din al doilea tur al prezidențialelor, ceea ce s-a dovedit decisiv.
Revoluția portocalie românească, deși similitudinile nu trebuie exagerate, poate fi raportată deci la a doua parte ascunsă a tabloului de care vorbeam mai sus. Limitele vocației democratice și prooccidentale ale PSD rămăseseră vizibile, în ciuda pragmatismului dovedit după anul 2000. România intra în NATO în 2004, urma să adere la UE și totuși încrederea pe care partidul cuplului Iliescu-Năstase o inspira partenerilor occidentali, mai ales americanilor, era limitată.
Dar această formă de revoluție electorală era posibilă pentru că singurul mecanism de protest folosit atunci de societatea românească era cel prin vot. În mod paradoxal, atât neregularitățile votului, cât și denunțarea fraudării alegerilor anticipau deopotrivă delegitimarea acestui canal și a democrației electorale. Faptul că liderii Alianței DA, începând cu viitorul președinte, erau credibili și puteau mobiliza electoratul cu acest tip de discurs arăta măsura în care electoratul anti-PSD reacționa la un discurs de tip antisistem și nu avea încredere în statul posttranziție, chiar când acesta îi prezenta realizările legate de integrarea în NATO, creșterea economică etc. Căderea „regimului Năstase” înainte ca acesta să se consolideze e semnificativă și pentru efectul pe care o propagandă dominantă l-a avut asupra mobilizării adversarilor PSD. În România postcomunistă exista în 2004 – dar același fenomen se va repeta la prezidențialele din 2009 și 2014 – acea neîncredere în discursul dominant care provoacă mobilizarea împotriva candidatului susținut de cvasitotalitatea mass-mediei. În fața concentrării de resurse în favoarea candidatului PSD la al doilea tur se manifestă de fiecare dată o majoritate anti-PSD. Dar nu este una de dreapta, nici măcar una exclusiv prodemocratică. Este mai degrabă un reflex antisistem care mobilizează o majoritate diversă din punct de vedere sociologic și mai ales ideologic.
Se pare că, în acest context, în al doilea tur al prezidențialelor, când participarea la vot este mai importantă, majoritățile se mobilizează în logica unui vot de protest antipolitic, bazat pe speranța unei schimbări de regim, a unei schimbări care amintește de cea revoluționară din decembrie 1989. Logica „ultima soluție / înc-o Revoluție” rămâne undeva în mentalul colectiv al unei părți a societății. Pe acest model se construise și paradigma anticomunistă, căreia nu-i lipsea o dimensiune populistă și maniheistă. Continuitatea statului dominat de Iliescu până în 1996, apoi de Iliescu și Năstase până în 2004 va prelungi capacitatea acestei paradigme de a mobiliza politic, cu atât mai mult cu cât un alt clivaj semnificativ nu apare după 2000.
(Acesta este un fragment din articolul “România postaderare: Fragilitatea regimului politic și uitarea democratizării”, A.Gosu, A.Gussi (coord.), Democrația sub asediu. România în context regional, Corint Books, București, 2019, p. 11-65)
