În plină pandemie COVID-19, aproape doi ani de guvernare în interes public au fost pierduți din pricina faptului că anumiți politicieni și partide au avut alte preocupări și interese decît cele legate de agenda publică. Anul 2020 a fost pierdut din pricina obsesiei cu alegerile anticipate. După cum era de așteptat, pentru că sistemul de reguli este atât de complicat, alegerile anticipate nici măcar nu s-au putut organiza. Iar timpul pierdut, resursele risipite și ocaziile pierdute nu pot fi recuperate. Anul 2021 a fost în mare parte irosit din pricina certurilor interne din cadrul coaliției dintre Partidul Național Liberal – Uniunea Salvați România & PLUS – Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Reamintesc, alegerile parlamentare din 2020 au fost cîștigate de către Partidul Social Democrat, partidul de stînga care a cîștigat la vot opt din cele nouă alegeri parlamentare, însă la putere a venit o coaliție de dreapta, fapt posibil tot datorită unor reguli constituționale rigide și ambigue. Într-o autocaracterizare a membrilor și votanților respectivelor partide, coaliția formată în 2021 era considerată drept cea mai reformistă, progresistă; autodescrierea provenea parțial din persistența clișeului politic românesc legat de antinomia dintre dreapta, socotită invariabil pozitivă, și stînga, considerată retrogradă [1].
În ultimă instanță, coaliția ”progresistă” de dreapta a eșuat în modul cel mai lamentabil cu putință, după mai puțin de un an de funcționare. A fost dinamitată din interior chiar de către USR-PLUS, care a depus o moțiune de cenzură bombă împotriva propriului guvern, condus de liberalul Cîțu. Respectivul personaj a avut la rîndul său o incomensurabilă responsabilitate în bulversarea coaliției, căci prin stilul său disfuncțional de a conduce, prin decizii arbitrare, lipsă de transparență, abuzuri, aroganță, autosuficiență, i-a radicalizat pe useriști. USR-PLUS a depus moțiunea de cenzură împreună cu partidul considerat chiar de către useriști drept fascist (sau neofascist), Alianța pentru Unitatea Românilor. Iar votarea moțiunii nu ar fi fost posibilă decît cu ajutorul PSD, marele partid autohton de stînga, pe care liberalii, președintele Iohannis, useriștii în căutarea unei legitimități de tip manipulativ, populist, l-au etichetat ani de zile drept ”Ciuma Roșie” (deși partidele autointitulate de dreapta au fost înainte cu respectivul partid în coaliții guvernamentale, care în ultimă instanță au eșuat).
Nu mai intru în detalii aici (analize aprofundate sunt în alte texte), dar pînă la urmă moțiunea USR-AUR a fost blocată în mod neconstituțional. PSD a venit la concurență (în întrecerea ”cine îl dă jos pe Cîțu”) cu o a doua moțiune de cenzură, votată cu succes cu ajutorul USR și AUR. Cabinetul premierului Cîțu (cel din fruntea ridicolei “echipe cîștigătoare” de la Congresul PNL din 2021) a intrat în istorie drept guvernul cu cea mai scurtă durată de funcționare din postcomunism (după guvernul Ungureanu). Și nici nu intru în cealaltă discuție, cea privind dublele (sau triplele) standarde de etică și deontologie politică ale partidelor autohtone enumerate mai sus și ale altora, pentru că există o temă cu mult mai însemnată, întrucît ne-a afectat pe toți: eșecul coalițiilor postdecembriste.
Rezist tentației de a analiza critic actuala coaliție (PNL-PSD-UDMR), din considerente metodologice: în teoriile partidelor și în teoriile coalițiilor, analizele sunt relevante abia după parcurgerea întregului interval care decurge după alegerile parlamentare sau după încheierea perioadei de valabilitate a coaliției. Din calcule politicianiste și din inflamarea mușchilor patriotarzi, partidele mainstream autohtone le cer socoteală liderilor UDMR pentru declarațiile făcute de premierul ungar Orban Viktor la școala de vară de la Tușnad din iulie 2022, declarații care nu aveau nimic de-a face cu România, ci fac parte din arsenalul retoricii reacționare și provocaționiste a respectivului individ. Este de fapt o încercare de a abate atenția opiniei publice de la faptul că în cadrul actualei coaliții sunt nenumărate disfuncționalități și decizii discutabile, dacă nu chiar aberante, legate de rezolvarea stabilirea prețurilor la energie, scumpirea tuturor produselor și serviciilor, scăderea nivelului de trai al unor categorii sociale, generaționale ș.a.m.d. Aceste probleme nu sunt irezolvabile. Dar partidele din coaliția de stînga-dreapta au viziuni diferite și soluții care se bat cap în cap și deja sunt semne că acționează în conformitate cu logica electorală, iar nu cu interesul public în minte. Totuși, trebuie să așteptăm pînă cînd coaliția actuală va fi de domeniul trecutului: atunci se va ști care probleme și în ce măsură au fost rezolvate.
Au mai fost și alte coaliții, chiar și mai reformiste și mai progresiste care au eșuat în realizarea reformelor promise. Unele dintre respectivele eșecuri s-au produs din pricina faptului că partidele postcomuniste din România nu au reușit în trei decenii să învețe ABC-ul comportamentului în coaliții. Am analizat (în volumul ”Nu putem reuși decît împreună.” O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000) cea mai complexă coaliția care a existat vreodată, cea dintre CDR (alcătuită din mai multe partide, inclusiv principalele două partide istorice – Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și PNL – și organizații civice), Uniunea Social Democrată (care cuprindea două partide de stînga, membre ale Internaționalei Socialiste, Partidul Democrat și Partidul Social Democrat din România, cel de-al treilea partid istoric) și UDMR [2]. A fost cea mai reformistă coaliție din istoria postcomunistă, cu o mulțime de realizări, dar și cu o mulțime de efecte negative, chiar catastrofale pentru unele dintre componentele coaliției.
Sub conducerea lui Petre Roman, secondat de Traian Băsescu și de alți “locotenenți”, PD a sabotat și compromis în mare parte coaliția din care făcea parte, a subminat inițiativele legislative reformiste ale PNȚCD și PNL, și-a șantajat partenerii de coaliție, refuzînd să mai facă parte din guvernul Victor Ciorbea dacă respectivul mai rămînea premier. Corneliu Coposu a avut clarviziunea strategică de a se apropia de PD pentru o posibilă coaliție; dacă el ar mai fi trăit poate că nici pediștii nu s-ar mai fi comportat astfel. Cert este că presiunea pusă de fostul președinte Constantinescu pentru păstrarea cu orice preț a coaliției, pentru satisfacerea pretențiilor PD, cînd PNȚCD și Convenția Democratică puteau organiza alegeri anticipate, a dus la sacrificarea a doi premieri desemnați de țărăniști (celălalt a fost Radu Vasile), iar în ultimă instanță la dispariția de pe prima scenă a politică a PNȚCD. Laolaltă cu partidul reînființat de Corneliu Coposu și supraviețuitorii închisorilor comuniste, a dispărut și Convenția Democratică, o altă invenție strategică a ”Seniorului” și a celor care gîndeau similar.
NOTE
[1] Clișeul respectiv este exact pe invers față de ceea ce se petrece în SUA și în alte state democratice occidentale, unde clișeele acționează prin considerarea exclusivă a partidelor de stînga drept ”progresiste”, reformiste, promotoare ale drepturilor universale ale omului și libertăților individuale, iar a partidelor de dreapta drept populiste, retrograde, misogine, naționaliste, rasiste, antiminorități, antiimigraționiste. Desigur, ca și în România, și acolo situația este mult mai nuanțată, indiferent ce cred partizanii de diferite culori și doctrine.
[2] Împotriva altui clișeu care a circulat nesancționat de atunci încoace, trebuie subliniat că respectiva coaliție din perioada 1996-2000 nu a fost o coaliție de dreapta, ci una mult mai largă, între partide de stînga, dreapta, creștin-democrate, liberale, social-democrate, civice, etnice, plus organizații voluntare din societatea civilă (în frunte cu Alianța Civică, cea mai influentă organizație civică angajată politic din perioada postcomunistă). Respectiva megacoaliție era singura șansă de a învinge hegemonicul Front al Salvării Naționale, partidul care în 1990 a cîștigat 66% din voturi, condus de Ion Iliescu, care obținuse 85% din voturi, din primul tur de scrutin. În întreaga perioadă postcomunistă, doar în alegerile din 1996, un alt partid/alianță (Convenția Democratică) a obținut mai multe voturi decît partidul lui Iliescu, FSN/FDSN/PDSR/PSD.
