Ediţia Steinhardt, îndrumată erudit de George Ardeleanu şi publicată la “ Polirom”, este un portret şi un monument: o dată cu tipărirea volumelor de corespondenţă, o altă viziune asupra sa, nuanţată şi precisă, se naşte, iar locul lui Steinhardt în canonul românesc este stabilit, definitiv, ca parte a unui vast efort de recitire şi de interpretare.
Îi datorăm lui George Ardeleanu, exegetul şi editorul, această nouă privire asupra lui Steinhardt. Seria de la “ Polirom” confirmă ceea ce unii dintre noi intuiam: pentru Steinhardt posteritatea va fi un timp al luminărilor şi al clarificărilor. De abia acum, decenii de la trecerea sa la cele veşnice, portretul său este unul complet, cuprins în corpul de marmură al acestei ediţii. De acum înainte, Steinhardt devine un reper fără de care istoria intelectuală şi morală a secolului trecut nu mai poate fi scrisă.
Vitalitate şi curaj
Ediţia Steinhardt este animată, simbolic, de extraordinara vitalitate a paginilor sale. Niciodată pedant, niciodată scorţos, niciodată încremenit, Steimhardt, în toate chipurile sale, a fost locuit de energia miraculoasă a văzului graţie căruia i-a fost dat să înţeleagă şi să pătrundă ceea ce alţii nu putea întrevede, orbi fiind. Mobilitatea sa ce desfide locurile comune a fost întruchiparea refuzului de a accepta morga osificării.
Rebel într-un veac al conformismului, Steinhardt a ilustrat, memorabil, polivalenţa umanistă. Polemist care nu cunoaşte invectiva, moralist care nu cunoaşte predica stearpă, intelectual care nu cunoaşte cecitatea fanatismului, Steinhardt a înfruntat timpul încercărilor cu strania seninătate a unui alt Părinte Brown: de la G. K. Chesterton Steinhardt a preluat misterul fecund al paradoxului, evitând capcanele tiraniei şi ale gândirii unice.
Atunci când atâţia dintre contemporanii săi erau seduşi de monomania ideologiilor, Steinhadt a apărat, vreme de jumătate de secol, un pluralism al libertăţii. În toate textele sale se simte suflarea verbului care nu se încovoaie şi care nu se pleacă. Niciodată cuminţit de cenzura comunistă, Steinhardt şi-a păstrat, până la capăt, un potenţial de insurgenţă. Revistele care îl găzduiau, în anii de după revenirea sa în viaţa publică, deveneau, prin atingerea sa, un domeniu epurat de dogmatism : claritatea se alia cu subtilitatea poetică, în acea scriitură care nu era decât o imagine a omului însuşi.
Tragedia comunistă nu a putut întrerupe un curs al formării şi acţiunii intelectuale. Nu există nici un fel de ruptură între doi Steinhardt, cel de dinainte şi ce de după detenţie, ci doar o sublimare de caracter. Tenacitatea sa morală i-a acordat acest rar dar al autenticităţii. Recitite astăzi, eseurile sale nu au nimic datat sau vetust, ca şi cum o deplină libertate ar fi prezidat la naşterea lor. Critica sa este un model de imaginaţie hermeneutică. Erudiţia sa este o punte întinsă pentru ca spiritul creator să poată înainta, nestânjenit de cătuşele locurilor comune.
Postumitatea lui Steinhardt ni se înfăţişează, o dată cu această ediţie, ca una profundă şi polifonică. Steinhardt a experimentat şi a inovat, în textele sale, ieşind din ordinea leneşă a unui stil osificat. “ Jurnalul Fericirii” este nu doar un testament al Europei captive, ci şi un edificiu simfonic de o complexitate unică în literatura noastră: timpul,cultura, viaţa, credinţa şi suferinţa se unesc în ţesătura unei cărţi ce închide în ea vocea pe care cruzimea comunistă nu a putut-o amuţi. Geniul lui Steinhardt este deplin şi întreg aici. Nici un rând nu prisoseşte, nici o frază nu este adăugată spre a ruina perfecţiunea unui templu conceput spre a dura.
Ediţia Steinhardt uneşte, într-un singur fir majestuos, toate fluviile operei sale. Se regăsesc aici curajul critic şi erudiţia insurgentă, dar şi sobrietatea meditaţiei morale. Un arhipelag de insule se profilează, aducând la suprafaţă textele risipite şi poate uitate. Ceea ce pare “ minor” este în realitate profund şi subtil. Excentricitatea creatoare a însemnat, la Steinhardt, ambiţia de a lupta cu un curent al nivelării totalitare. Neliniştea sa l-a purtat departe de apele mâloase ale conformismului.
Şi iată ca opera sa ni se dezvăluie în toată polifonia sa. După timpul editării va veni cel al recitirii. Posteritatea fecundă a lui Steinhardt începe cu adevărat de abia acum, atunci când vocea se desluşeşte, rafinată,liberă, erudită. Într-o eră a masificării, textele sale sunt un manifest al autenticităţii rafinate.
Umanitatea pe care o apără Steinhardt este cea detestată de tirani şi de ideologi: imperfectă, ea nu poate fi redusă la tihna de mormânt a utopiei. Franctirorul Steinhardt luminează drumul pe care putem păşi, la rândul nostru.
Articol apărut inițial în publicația electronică LaPunkt.ro
