“Exemplul este o putere de convingere mai mare decât minunile.” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Credința în Dumnezeu i-a ajutat pe cei trecuți prin închisorile comuniste de la Sighet, Aiud, Pitești, Gherla, Canal și atâtea alte pușcării, mine, lagăre de muncă și de exterminare de la noi, să iasă de pe răbojul timpului și să-i învețe pe urmași că istoria se scrie cu noi, prin noi, dar timpul și veșnicia, spre a nu pieri în negura uitării, unite sunt întru Adevăr.
Noi vrem să pricepem „ce-a fost” să studiem și să transmitem. „Ce-a fost” să rămână cum au vrut-o călăii, sau să cercetăm cu lumina minții și cuviința scormonitorului de Adevăr, pentru a avea bucuria de a trăi …Împreună?
“Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie!”. A existat în societatea noastră și umilința capetelor plecate, dar încă nu a venit rândul să le plângem pe acestea. A existat osânda de neînțeles a celor de aici și de pretutindeni, pe care nimeni nu i-a întrebat dacă se pleacă sau nu, dar care au fost surghiuniți pentru că se născuseră în neamul în care Dumnezeu a vrut ca ei să se nască. Au existat cei cărora li s-a furat ultima demnitate de om și care, totuși, au rămas în viață. Închisoarea a fost o Cale a Crucii pentru foarte mulți dintre înaintașii noștri cu toate stațiile parcurse de către Mântuitor: false acuzații, căderi și ridicări.
Nu putem ieși din întuneric spre a ne înălța la lumină, întru mântuirea acestui neam și a acestei lumi amenințate, decât uniți, înțelegând cu toții că, prețios este ceea ce ne unește, nu mărunțișurile care ne despart. Formatori și vectori de opinie, care se vor moderați și diplomați, susțin teza reconcilierii naționale, dar oare reconcilierea, asemeni iertării creștine, nu se poate produce înaintea, ci doar după mărturisirea adevărului, și, implicit, restabilirea justiției? Cel ales, cei aleși, cei care au dorit o “Românie normală”, trebuie să fie conștienți că nu au fost aleși pentru liniștea noastră, nici pentru reconcilierea noastră, ci pentru schimbarea esențială a lucrurilor și a oamenilor. Viețile martirilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste au fost atât de pline după ce au străbătut noaptea celor aproape 50 de ani, uniți în gând și în simțire, și având dorința de a dărui ceva ce nu poate avea niciodată un preț: exemplul sacrificiului și al demnității. Ei trebuie să fie modelele noastre, nu cei pe care mama mea îi numea, la începutul anilor 1990, SSOS (slugă supusă oricărui stăpân) și care știu mereu încotro să se îndrepte spre a nu pierde ocazia. Trebuie să-I urmăm pe cei care, stăpânindu-și propriile ambiții și interese, s-au pus în slujba aproapelui, stăpâni pe ei înșiși ca să poată fi stăpâni pe situație, nu pe semeni întru folosul lor personal.
Adevărul eliberează! Suntem datori a-l spune cu orice risc, dar fără patimă, pentru că patima, care e subiectivă, poate aduce adesea la nedreptate, nu la dreptate. Furtunile se liniștesc până la urmă. Și călătorilor amețiți, și marinarilor descurajați le trebuie un singur leac: speranța și privirea îndreptată spre curcubeu.
Iisus a biruit lumea prin jertfa Sa pe cruce și pilda sa, deci nouă nu ne rămâne decât să cucerim o lume, în care să ne găsim cu toții, frați în dragoste și adevăr, acceptând cu smerenie că poate am greșit, că putem greși, dar că avem o armă care ne va scoate din întuneric: curajul de a privi lucrurile în față, asumând și căutând să reparăm și să vindecăm sufletele noastre și țara noastră care este încă bolnavă.
