Pretextul cărții datorate lui Lucian Boia (Românii și Europa. O istorie surprinzătoare, Humanitas, 2020) se aseamănă cumva cu acela de la care a pornit scrierea unui alt volum al său – De ce este România altfel? (Edit. Humanitas, 2012), însă de data aceasta autorul de bestseller-uri istorice urmărește parcursul european al societății românești, „plin de evoluții spectaculoase și întorsături de tot felul“ (p. 5) și care deformează sau compromit instituții, legi și reguli. Intrigat de faptul că formele occidentale și elementele de civilizație sunt transplantate de români în manieră proprie, de multe ori superficială, Boia coboară în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat al României și abordează chestiuni ce țin de etnogeneză, de formarea limbii române (cap. II – Curioasa limbă română, pp. 11-21) și de tratamentul aplicat diverselor minorități etno-naționale, îndeosebi în secolul XX (vezi capitolele V și VII – Minorități; Din nou despre minorități, pp. 41-47, pp. 51-57).
Relatinizarea masivă a limbii române asumată cu precădere în secolul al XIX-lea și ușurința adoptării unor modele precum cel slavon, în trecutul medieval (p. 23) sunt salturi sau „împrumuturi” care se repetă în istoria autohtonă, fiind urmate de o negare violentă și lepădare rapidă, cum s-a întâmplat cu „tradiția“ greacă-fanariotă în secolul al XIX-lea. Acest din urmă veac a fost martorul abandonării modelului oriental în favoarea unei occidentalizări/modernizări accelerate, îndeosebi după 1830. Același tipar de evoluție s-a prelungit și în secolul următor atunci când occidentalizarea avea să facă loc unei comunizări/sovietizări brutale (cu accente de rusificare) după 1948, cel puțin pentru un deceniu. Aici, Lucian Boia continuă de fapt subiecte abordate în cărți precedente – vezi mai ales Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), Edit. Humanitas, 2016 – și îndeosebi tema paradoxului reprezentat de o societate care înainte de 1944 respingea comunismul, neavând vreun atașament special față de extrema stângă, dar ulterior s-a adaptat atât de bine sistemului comunist (p. 31), încât a rămas cu tare profunde după revoluția din decembrie 1989.
După ce a cuprins sute de ani din trecutul autohton și a scos la lumină astfel de elemente aparent „surprinzătoare“, Lucian Boia a identificat câteva „permanențe“ ale istoriei românești, îndeosebi două constante: „sentimentul de inferioritate“ și „spiritul de imitație“ (p. 23). Românii – susține autorul – sunt imitatori desăvârșiți (p. 27). Evident, Boia nuanțează și are simțul adecvării: nu doar românii s-au confruntat cu complexul de țară mică, oarecum întârziată, și nu sunt singurul popor la care se observă unele defecte sau scăderi. Nu este, prin urmare, vorba despre un „excepționalism“ românesc. Cumva inadecvată este însă tratarea efectelor condamnării regimului comunist și în general ale politicilor postcomuniste circumscrise justiției de tranziție (p. 66). Abordarea este oarecum deformată, deoarece neglijează urmările legale concrete: condamnarea unor torționari precum Alexandru Vișinescu, Ion Ficior ș.a., retrocedarea unor terenuri către foștii proprietari prin sentințe, pornind de la declarația de condamnare a regimului comunist, publicată în „Monitorul oficial“, precum și reabilitarea juridică a unor victime, condamnate pe nedrept în anii 1950. Nu este vina celor care au inspirat condamnarea comunismului, îndeosebi după 2005, că „securiștii au profitat din plin de privatizarea economiei“ și că „tot ei încasează și pensiile speciale cele mai ridicate“ (p. 66). Un alt punct vulnerabil al cărții este de găsit în analiza sistemului partidelor politice: comentariul autorului pare să crediteze Partidul Național Liberal din interbelic cu o adevărată orientare liberală (p. 67), în înțelesul clasic european, când aceasta a fost mai curând național-liberală (naționalistă) sau chiar antiliberală, cum relevă tot mai apăsat în ultimul timp studii istorice importante. Chiar și percepțiile ce țin de istoria politică mai recentă a PNL (proveniența unor politicieni influenți) pot stârni obiecții sau delimitări legitime.
Dincolo de aceste nuanțe, Lucian Boia rămâne un remarcabil autor de eseuri istoriografice, iar volumul de față iese în evidență prin întrebările delicate, dureroase, pe care le pune („dar oare poporul român nu are nicio răspundere?“, p. 32) și prin spiritul său dezinhibat de orice prejudecăți patriotarde.
Text publicat inițial în revista România Literară
