“N-avem niciun interes să promovăm nici pe linia unui curent pravoslavnic imperialismul rusesc. Ideea noastră de integrare a concepției de morală creștină în partidele europene nu are nicio contingență cu ideile manifestate sau ascunse ale imperialismului rusesc. Să ne ferească Dumnezeu de o încercare reușită de penetrare rusească cu drapelul panslavismului sau al panortodoxiei!” (Corneliu Coposu, 1991)
Spiritualitatea rusă este fascinantă. Trebuie să recunoaștem valoarea deosebită pe care o au unele capodopere rusești precum Frații Karamazov, romanul lui Dostoievski, sau Ostrov, pelicula iconografică a regizorului Pavel Lunghin. Există o profunzime deosebită în misticismul rusesc. Acea profunzime a traversat Arhipelagul Gulag și a rezistat nedreptăților pricinuite de Homo sovieticus până la decesul celui din urmă. Din această cauză, consider, poziția exprimată de Corneliu Coposu în ceea ce privește afilierea la curentul pravoslavnic este surprinzătoare la prima vedere. În urmă cu trei decenii, „Seniorul” a prevăzut tendința expansionistă a statului rus. Această tendință, se preciza, nu a ținut cont de forma de guvernare sau de ideologia asumată. Între timp, luând în considerare pierderea caracterului creștin al Occidentului, unii conaționali au privit cu simpatie spre est. Ce-i drept, ortodoxia a avut o ascensiune în Lumea Rusă post-sovietică.
Or, Coposu a situat clar ideea de integrare a principiilor creștine în politică în antiteză cu opțiunea rusă. Consider că la mai bine de 30 de ani de atunci putem constata că acesta a avut dreptate. „A treia Romă” trădează că a făcut din creștinismul răsăritean un intermediar potrivit pentru a justifica implicarea în alte teritorii decât cele ale Federației Ruse. Viziunea statală nu este conturată în concordanță cu morala creștină. De asemenea, discursul argumentativ al activității statale se folosește de dimensiunea religioasă și de principiile creștine. Hinc omnia!
Invazia în Ucraina a relevat explicit instrumentalizarea Bisericii Ortodoxe Ruse de către guvernarea de la Moscova. O scurtă analiză a predicilor și a îndemnurilor Patriarhului Chiril al Moscovei ilustrează suportul necondiționat pe care Biserica îl oferă activității statale. Îl putem citi sau audia pe Chiril argumentând teologic invazia, îndemnând la mobilizare și chiar declarând că păcatele celor ce mor în războiul contra Ucrainei vor fi iertate[1]. Apologia făcută regimului lui Putin de către Biserica Ortodoxă Rusă ne permite să interogăm reușita integrării principiilor creștine în politica statală. Nu cred că putem tranșa radical problema într-o paradigmă maniheistă: rău-bun, dar în contextul vărsării de sânge găsesc ca necesar să ne argumentăm viziunea. Privind creștinește opțiunea rusă, este expansionismul militar voia lui Putin sau voia lui Hristos?
În loc de încheiere: …să ne ferească Dumnezeu!
NOTE
[1] a se vedea http://www.patriarchia.ru/db/text/5906442.html; http://www.patriarchia.ru/db/text/5962628.html; http://www.patriarchia.ru/db/text/5963304.html.
