“Până acum aproximativ 25 de ani, liberalii educați din Europa și America de Nord abia dacă se gândeau la religie. Erau convinși, așa cum fuseseră Voltaire și H.G. Wells și mulți alții, că creștinismul, și credința religioasă în sine, se aflau în pragul dispariției. Încă o generație sau două și ar fi dispărut.
11 septembrie 2001 a zdruncinat această viziune. Atacurile teroriste au clarificat diferența dintre, pentru a folosi expresia lui Roger Scruton, Occident și restul lumii — „Occidentul” desemnând un ansamblu de națiuni modelate, din Antichitatea târzie până în prezent, de religiile iudaică și creștină. Clarificarea nu a fost instantanee. O vreme, comentatorii au vorbit despre necesitatea ca națiunile islamice să se „modereze” așa cum se presupunea că o făcuseră națiunile creștine, iar așa-numiții Noi Ateii au dobândit notorietate catalogând violența islamistă drept expresie a impulsului religios în sine.
Dar aceste linii de gândire au evitat adevărul făcut limpede de 11 septembrie. Pentru a formula acel adevăr în termeni negativi: cele mai puțin creștinate societăți din lume sunt și cele mai puțin deschise și tolerante — pe scurt, cele mai puțin liberale. Gândiți-vă la dilema morală în felul următor: dacă oricare dintre Noii Ateii ar fi pus să enumere 10 națiuni în care ar fi dispus să trăiască permanent, există șanse mari ca toate cele 10 să poarte amprentele de neșters ale credinței și practicii creștine.
Înțelegerea de dinainte de anii 1960 a Occidentului ca fiind irevocabil creștin a reapărut treptat. Am remarcat în alte articole succesiunea de intelectuali odinioară atei sau agnostici care, în ultimii ani, și-au surprins publicul recunoscând dependența veche și continuă a societăților occidentale de concepte și valori creștine. Secretarul de stat Marco Rubio, în discursul său de weekendul trecut la Conferința de Securitate de la München, a obligat elita diplomatică a Occidentului să reflecteze asupra acestei dependențe.
Dl Rubio a susținut că Occidentul poate contracara „forțele crizei civilizaționale” doar prin consolidarea înrudirii naturale dintre Statele Unite și Europa. Această prietenie, deși întărită de legături economice, este înrădăcinată în metafizică. Suntem conectați, a spus dl Rubio, „nu doar economic, nu doar militar. Suntem conectați spiritual și suntem conectați cultural.” Coloniștii europeni „au ajuns pe țărmurile noastre purtând amintirile, tradițiile și credința creștină a strămoșilor lor ca pe o moștenire sacră”.
Nu pot să cred că dl Rubio sau unul dintre autorii discursului său nu a citit „The Everlasting Man” de G.K. Chesterton. Într-un capitol intitulat „The War of the Gods and Demons”, Chesterton ironizează ideea că soldații într-un război luptă pentru avantaje economice sau geopolitice „abstracte”. El are în vedere concepția „materialistă” asupra istoriei a lui H.G. Wells. Soldații luptă, spune Chesterton, pentru că cauza lor este legată de afecțiunea pentru familie și de credința față de Dumnezeul lor. Niciun soldat, scrie Chesterton, nu își spune în toiul bătăliei: „Piciorul meu aproape că mi se desprinde, dar voi continua până când va cădea; pentru că, la urma urmei, mă voi bucura de toate avantajele obținerii de către guvernul meu a unui port la ape calde în Golful Finlandei.”
În același spirit, dl Rubio: „Întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundem de la început este ce anume apărăm, pentru că armatele nu luptă pentru abstracțiuni. Armatele luptă pentru un popor; armatele luptă pentru o națiune. Armatele luptă pentru un mod de viață.”
În spatele multor lucruri pe care dl Rubio le-a spus la München stă convingerea sa că Statele Unite și Europa au un adversar comun în Partidul Comunist Chinez. Cei dintre noi care au sperat că legăturile economice ale Chinei cu Occidentul îi vor determina pe liderii săi să abandoneze visurile totalitare ale predecesorilor lor nu au anticipat utilizările perverse pe care un regim agresiv antireligios le poate da piețelor economice. Nu am apreciat pe deplin măsura în care cele două mari religii biblice, prin valorizarea onestității și a hărniciei și prin condamnarea furtului, au făcut posibilă dezvoltarea economiilor capitaliste în secolul al XVII-lea. Am uitat că principiile iudeo-creștine nu sunt împărtășite în mod egal în întreaga lume.
Cei mai mulți liberali americani și unii conservatori, încă atașați unei credințe naive într-o piață publică filozofic „neutră”, găsesc înfricoșătoare referirea la America drept o „națiune creștină”. Autori de la The New York Times se referă la „naționalismul creștin” așa cum membrii John Birch Society din anii 1950 vorbeau despre comuniști.
Temerile lor sunt nefondate. Chiar și patologiile morale ale Americii sunt manifestări deformate ale principiilor biblice. Convingerea că un bărbat poate deveni femeie s-a născut dintr-o reticență creștină de a trata cu asprime pe cei confuzi și vulnerabili, chiar dacă această iluzie intră în conflict cu o afirmație biblică mai concretă: „Parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut.” America, așa cum spune pe bună dreptate dl Rubio, a fost creată de coloniști creștini. Constituția și legile sale sunt biblice în spirit. Politica sa este, și a fost dintotdeauna, o dispută permanentă cu privire la ce principii creștine se aplică anumitor probleme și în ce mod.
Cât despre discursul de la München, dl Rubio a primit ovații în picioare din partea notabililor europeni. Aprobarea lor față de cuvintele secretarului a avut în principal legătură cu declarațiile sale de prietenie americană. Dar poate chiar și ei înțeleg că perspectiva morală creștină este lumea în care trăim, ne mișcăm și ne avem ființa.”
Sursa: The Wall Street Journal,
Barton Swaim, Christianity Isn’t Dead in the West
