„Secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii a efectuat, la 14 februarie 2026, o vizită importantă în Europa, pentru a le oferi o mână întinsă simbolică. Vorbind la tribuna Conferinței de Securitate de la München, Marco Rubio a declarat că America își dorește „aliați (…) care înțeleg că suntem moștenitorii aceleiași mari și nobile civilizații și care, alături de noi, sunt pregătiți și capabili să o apere”. Adresându-se elitei politice, industriale și militare a Bătrânului Continent, șeful diplomației americane a respins tacit vechiul principiu „divide et impera” al defunctului Imperiu Britanic, afirmând: „Nu căutăm să divizăm, ci să revitalizăm o veche prietenie.”
Într-un moment în care aveau nevoie, după penibila dispută privind Groenlanda, Marco Rubio a știut să aline inimile europenilor. Aceștia doresc, pe bună dreptate, să mențină o alianță puternică cu americanii.
Fie că ne place sau nu, Occidentul rămâne și astăzi o realitate geopolitică. El cuprinde ansamblul țărilor provenite din aceeași civilizație iudeo-creștină, scăldată în spiritul Luminilor, care păstrează cultul libertății – atât al națiunilor, cât și al persoanei umane –, al egalității în drepturi, al democrației și al statului de drept. Legătura transatlantică este fundamentală pentru noțiunea de Occident, deoarece angajamentul militar american, deși tardiv, a salvat de două ori, în secolul trecut, libertatea Europei.
Diviziunile din interiorul Occidentului au fost întotdeauna nocive, nu doar pentru el, ci și pentru destinul lumii. Între cele două războaie mondiale, izolaționismul american a făcut posibilă reînarmarea Germaniei și apoi ascensiunea nazismului. La Ialta, în februarie 1945, naivitatea lui Roosevelt de a crede în angajamentele lui Stalin – împotriva sfatului lui Churchill – a livrat europenii din est sclaviei sovietice. În ianuarie 2003, Donald Rumsfeld, secretarul american al Apărării, a jucat cartea divizării între ceea ce a numit „vechea Europă” (Franța și Germania, care au refuzat proiectul neoconservator de invadare a Irakului) și „noua Europă” (celelalte țări europene care au acceptat să urmeze America în aventura sa de instaurare a democrației prin forță în Mesopotamia). Istoria le-a dat ulterior dreptate „vechilor”. La 21 februarie 2014, diplomații europeni (Franța, Germania, Polonia) reușiseră strălucit să obțină, la Kiev, un acord politic între opoziția ucraineană proeuropeană și președintele prorus. Dar au comis eroarea de a nu asocia imediat Washingtonul și de a nu merge apoi împreună la Kremlin pentru a consolida acordul intra-ucrainean. Europenii au crezut că pot gestiona singuri criza ucraineană. Istoria a arătat că nu au fost capabili.
Divizarea între cele două maluri ale Atlanticului nu este benefică nici pentru o parte, nici pentru cealaltă. Binevenită este mâna întinsă oferită de Rubio europenilor, deoarece le va fi de folos, la fel ca și americanilor. Din rațiuni ce țin de geografie, istorie, economie și geopolitică, doar un triunghi Europa–America–Rusia va fi capabil să găsească un acord de pace viabil pentru Ucraina, cheia unei stabilizări ulterioare a Bătrânului Continent.
Înseamnă aceasta că critica ar trebui să devină interzisă între buni aliați? Desigur că nu. Sinceritatea este indispensabilă oricărei prietenii care dorește să dureze. În septembrie 1966, la Phnom Penh, Charles de Gaulle a avut dreptate să le spună clar americanilor că se rătăceau în războiul din Vietnam. În februarie 2003, la tribuna ONU, Dominique de Villepin a avut dreptate să le spună că urmau să comită o eroare strategică prin invadarea Irakului.
Astăzi, americanii au dreptate să ne spună că Europa noastră este amenințată de riscul unei „crize civilizaționale”. Atunci când, la începutul anilor 2000, europenii au lucrat la redactarea unei Constituții pentru Uniunea lor Europeană, creată la Maastricht în 1993, au exclus – la solicitarea exclusivă a președintelui francez de atunci, Jacques Chirac, vai, de o mie de ori vai – orice referire la rădăcinile creștine ale Europei. Este o dublă eroare să negi realitatea istorică și să nu fii mândru de identitatea ta, chiar dacă se consideră, pe bună dreptate, că religia ține de sfera intimă și că politica și religia trebuie să rămână separate (așa cum a recomandat însuși Isus).
Este incontestabil că europenii au urmat, în secolul XXI, o politică nebunească de imigrație necontrolată și că au eșuat în mare măsură în strategiile lor de integrare a imigranților proveniți din țări musulmane. În 2007, aproximativ 1.600 de afgani trăiau pe teritoriul francez, fără a se semnala probleme. Astăzi, după o creștere exponențială a intrărilor, sunt peste 100.000, cu incidente nenumărate. Atât de diferite sunt culturile.
A spune că acumularea dezarmării militare, a wokismului și a unei imigrații fără priorități clare este de natură să genereze un „impas civilizațional” al Europei reprezintă o critică de bun-simț, amicală, pe care liderii europeni ar greși să o interpreteze negativ.
Revitalizarea Alianței nu poate, evident, să treacă prin menținerea vreunei forme de vasalizare europeană. Emmanuel Macron are dreptate să pledeze pentru o autonomie strategică europeană – militară, politică, industrială, tehnologică. Necazul este că președintele Franței nu reușește să fie auzit de omologii săi europeni. Căci o țară aflată în dezordine internă, precum Franța (dezordine în finanțele publice, pe străzi, în învățământ, în controlul frontierelor), nu mai dispune de o voce credibilă. Pentru a fi ascultat pe plan internațional, a fost întotdeauna indispensabil să vorbești dintr-o țară bine administrată”
Renaud Girard : «L’heureuse accolade de l’Amérique aux Européens», Le Figaro
