Continuăm serialul nostru dedicat corespondenței și scrierilor inedite ale Seniorului Corneliu Coposu cu un document inedit referitor la cele trei presupuse greșeli politice ale mentorului său, Iuliu Maniu. Problema Partidului Național-Țărănesc era intens dezbătută la Radio Europa Liberă, în special în emisiunile realizate de către Vlad Georgescu. Astfel, în data de 12 ianuarie 1985, în cadrul editorialului său, Vlad Georgescu vorbea despre problema P.N.Ț. din România, unde era amintit, la loc de frunte, și numele lui Corneliu Coposu: „Problema cu național-țărăniștii mi se pare interesantă în sine, ea meritând a fi atinsă în context. Într-adevăr, în România există astăzi încă un partid politic care nu s-a autodizolvat, ca liberalii, care nu s-a recunoscut legal interzis etc., etc. Veteranii Partidului Național-Țărănesc, în frunte cu Corneliu Coposu, încă se consideră membri cu funcții în acest partid și sunt de părere că numai împrejurările vitrege i-au împiedicat să țină congresul Partidului Național-Țărănesc, în care să-i înlocuiască pe cei dispăruți. Ei cred că au încă un puternic sprijin popular, mai ales în regiunile cu tradiție țărănească și românească – Transilvania, Bucovina etc”. Amintea că după ce fruntașii național-țărăniști au participat la parastasul ridicat în memoria lui Ion Ovidiu Borcea, decedat în S.U.A., „seniorii încă în viață ai partidului au fost convocați la Securitate și amenințați cu represalii în cazul în care vor da citire necrologului al cărui ton, foarte hotărât, punea regimul în adevărata lui lumină”.
Tot Vlad Georgescu vorbea despre un Memoriu de peste 60 de pagini, care i-a parvenit de la Washington și l-a citit „cu emoție și admirație”. Era un Memoriu adresat de către emigrația românească, prin Ion Rațiu, în septembrie 1983, vicepreședintelui american George H.W. Bush. În Memoriu, național-țărăniștii declarau că nu recunoșteau validitatea alegerilor din 1946, nici scoaterea P.N.Ț. în afara legii în 1947 și că partidul nu și-a încetat „validitatea”. După un lung excurs istoric, Memoriul P.N.Ț. proclama fidelitatea față de ideile de libertate și democrație și cerea Occidentului să ridice din nou problema existenței legale a Partidului Național-Țărănesc. Vlad Georgescu era de părere că Memoriul prezentat vicepreședintelui american redeschidea „o veche rană”, cea a pluralismului politic în România, față de alte țări socialiste, care au permis ca un anumit număr de partide mai vechi să activeze legal[1].
În urma difuzării editorialului, organele Securității s-au alarmat și subliniau că „obiectivul” Coposu era „menținut în contact pentru compromitere și cercetat periodic în vederea descurajării ori clarificării diferitelor aspecte rezultate din urmărirea informativă”. Ultima dată fusese chemat la sediul Securității chiar în ziua de 12 ianuarie 1985[2].
În acest context, Vlad Georgescu vorbea și despre cele trei presupuse greșeli pe care marele om politic sălăjean Iuliu Maniu le-ar fi făcut de-a lungul prodigioasei lui cariere politice: readucerea lui Carol al II-lea în țară și proclamarea lui ca rege, în anul 1930, după ce acesta renunțase la tron și plecase în exil cu metresa lui, Elena Lupescu; pactul de neagresiune electorală cu legionarii din anul 1937, înainte de alegerile parlamentare, și refuzul lui Iuliu Maniu de a prezida guvernul rezultat în urma loviturii de Palat de la 23 august 1944.
Participant la evenimentele din perioada 1937-1947, ca secretar al președintelui P.N.Ț., Iuliu Maniu, dar și pe baza unei documentări bibliografice consistente, Corneliu Coposu a demontat, cu argumente solide, afirmațiile lui Vlad Georgescu. În acest sens, el i-a trimis o scrisoare lui Ion Rațiu și exilului românesc. Având în vedere faptul că scrisoarea Seniorului Coposu are o importanță istorică deosebită, o redăm în cele ce urmează:
București, 15.XI.1985
Iubite Iancule,
Săptămâna trecută am primit prin poștă două scrisori cu conținut similar: una trimisă din Offenbach pe Main (I. Niculeanu) și cealaltă din Geneva (M.Ș. Tudor), prin care sunt rugat ca, în calitatea mea de fost – vreme de peste un deceniu – secretar al lui Iuliu Maniu și secretar general adjunct al P.N.Ț. și mai cu seamă în calitate de martor nemijlocit al unor evenimente politice, să lămuresc culisele confuze ale acelor evenimente, a căror eronată comentare a stârnit nedumerire. Este vorba despre cele trei așa-zise „greșeli politice”, pe care, după părerea (zic eu, neîntemeiată) a Domnului Vlad Georgescu, le-ar fi făcut Iuliu Maniu, în prodigioasa și lunga lui carieră politică: 1. „Restaurația din 1930”; 2. „Pactul cu legionarii din 1937” și 3. „Refuzul de a prezida guvernul constituit după lovitura de stat de la 23 august 1944”.
Întrucât am deținut calitățile și am trăit evenimentele la care se referă corespondenții, mă consider obligat și îndreptățit (în vederea stabilirii adevărului istoric obiectiv) să aduc următoarele precizări:
I. „Restaurația” regelui Carol este în mod greșit atribuită lui Maniu. Sunt mirat că în concluziile Domniei Sale, Domnul V(lad) Georgescu se ghidează după literatura pseudoistorică apărută în deceniul cinci și după speculațiile gazetărești de suprafață, contemporane evenimentului, acum, când are la dispoziție monografii și analize mai obiective, apărute în țară (Dr. I. Scurtu, Viața politică a României, București, 1983), cât și în străinătate (Barbara Cartland, The Scandalous Life of King Carol, Pyramide Books, New York).
Prințul Carol, îndepărtat de la succesiune în 1926, a revenit în țară clandestin, fără știrea și autorizația lui Maniu, a Regenței și a guvernului, datorită unei conspirații organizate de un grup de ofițeri devotați lui (G. Marinescu, P. Teodorescu, Tărăranu, Uică, Samsonovici, Precup, Dumitrescu, Nicoară) și profitând de atmosfera favorabilă ce i se crease în timpul exilului de patru ani și de greșeala guvernului liberal, care (din condescendență față de dinastie) a lăsat opinia publică în totală nedumerire și lipsă de informare, cu privire la motivarea hotărârii grave din 1926 (ce era cu totul justificată). Carol obținuse principial asentimentul fratelui său, Înaltul Regent Principele Nicolae, pe care însă nu s-a considerat obligat să-l prevină de manevra revenirii. De asemenea, nesocotind invitațiile de temporizare făcute de Maniu, nu a informat nici guvernul de intențiile și pregătirile pe care le făcea. Trebuie subliniată împrejurarea că, în anul 1930, opinia publică românească, în covârșitoarea ei majoritate, era favorabilă Restaurației, întrucât (în mod justificat) lega de viitoarea domnie a lui Carol speranțe deosebite (care s-au dovedit cu totul neîntemeiate. După 14 ani de dureroase experiențe, s-a vădit că intuiția lui Ionel Brătianu a fost justă!).
Maniu, în calitatea lui de prim-ministru, era documentat asupra sentimentelor ce antrenau poporul român și socotea că nu era oportun și nici recomandabil din punct de vedere politic să înfrunte, prin măsuri brutale, valul de popularitate de care se bucura. Prințul era socotit (fără temei) ca victima „inocentă” a adversității implacabile a lui Ionel Brătianu. (Este adevărat că nici „opoziția” nu s-a situat la înălțimea îndatoririlor ei morale și a utilizat „chestiunea închisă” ca armă electorală propagandistică împotriva guvernului liberal, fapt care a promovat în mare măsură încropirea „mitului Carol”.) Pentru a încorseta veleitățile Prințului exilat și tendințele lui abuzive, autocratice și despotice, care se făcuseră sesizate, Maniu a luat totuși o serie de măsuri de siguranță, în interesul țării și al instituțiilor democratice. Astfel, la 21 martie 1930, a făcut să apară Legea pentru apărarea liniștei publice (Legea contra alarmismului), destinată să obstaculeze propaganda „carlistă”, a dispus confiscarea manifestelor și ziarelor care agitau „problema închisă”, a făcut declarații publice explicite (la 26 martie 1930) pentru consolidarea prestigiului Regenței și descurajarea agitațiilor întreprinse de „carliști”. (După achitarea, de către Tribunalul Militar, a lui Mihail Manoilescu, trimis în judecată – în 1927 – pentru propagandă interzisă, adepții prințului Carol își amplificaseră agitațiile, iar în armată, curentul favorabil revenirii prințului crescuse în mod simțitor.) în epoca respectivă, prin scrisorile de încurajare trimise de Nicolae Iorga lui Carol și prin înfrângerea de la Bellinzona, intervenită între Prințul exilat și generalul Averescu, „momentul Carol” fusese pregătit și se considera că sosirea în țară a Prințului, de care nu se mai îndoia nimeni, era o chestiune de timp.
Prințul Regent Nicolae se antrenase într-o aventură amoroasă, care-i ocupa tot timpul și era nerăbdător să scape de prerogativele ce îi reveneau, iar ofițerii superiori din oștire, lipsiți de un șef cu preocupări organizatorice, își manifestau, fără ascunzișuri, nerăbdarea. Atmosfera favorabilă revenirii lui Carol se infiltrase și în Partidul Național-Țărănesc și câștigase adeziunea unor membri ai Cabinetului. Din punct de vedere psihologic, terenul Restaurației era pregătit. De aceea, Iuliu Maniu și-a trimis emisari (Mihai Popovici, Aurel Leucuția) la Carol, pentru a îngrădi consecințele unui eveniment ce părea inevitabil. Prin trimișii lui, Maniu i-a pretins lui Carol să-și asume angajamentul solemn de a respecta Constituția țării și instituțiile ei democratice, de a se despărți definitiv de Elena Lupescu, de a anula divorțul și de a restabili conviețuirea cu Principesa Elena, de a aștepta pregătirea prealabilă a reîntoarcerii, la momentul stabilit de guvern.
Prințul Carol a contractat (probabil, fără intenția de a le respecta sau, poate, de bună-credință) toate angajamentele care i se ceruseră. Dar chiar după ce a obținut confirmarea acceptului, la sfârșitul lunii mai 1930, Maniu a insistat din nou, prin colonelul V. Precup (trimis în Franța), pe lângă Prinț, să nu întreprindă nicio acțiune, fără acordul guvernului (indicație de care Carol nu a voit să țină seama). Încunoștințat de sosirea clandestină a lui Carol, Maniu a pus în stare de alarmă trupele din București. Este adevărat că, în acel moment, Maniu avea posibilitatea să-l aresteze pe Carol, dar această măsură ar fi fost inoportună și antipopulară și fără îndoială că ar fi produs revoltă în țară. Maniu a adoptat o soluție de temporizare și în seara de 7 iunie 1930 s-a întâlnit cu Carol și după discuțiile purtate cu el a smuls de la dânsul obligația solemnă de a accepta în întregime condițiile prealabil stabilite (respectarea Constituției și a instituțiilor democratice, anularea divorțului și restabilirea vieții conjugale cu principesa Elena, abandonarea Doamnei Lupescu, intrarea în Regență în locul lui Sărățeanu, pană la definitivarea angajamentului, încoronarea cu Elena după această definitivare). După asumarea acestor obligații, Carol a fost asaltat de așa-zișii „politicieni fideli” (Mihail Manoilescu, C. Argetoianu, Gh. Brătianu), de generalii devotați, dar și de unii membri ai Cabinetului (Gr. Iunian, G.G. Mironescu, Pan Halippa, Eduard Mirto, D.R. Ioanițoiu), care l-au asigurat de sprijinul și concursul lor și de dezacordul cu formula preconizată de Maniu. Aceste asigurări încurajatoare l-au determinat pe Carol să-l trimită imediat la Maniu pe Aurel Leucuția (care era prezent, la Cotroceni) cu mandatul de a aduce la cunoștința prim-ministrului că va reveni asupra promisiunilor categorice pe care i le făcuse și a cerut să fie proclamat imediat rege, așa cum dorea majoritatea membrilor din guvern și întreagă țara.
În această situație, Maniu a prezentat Regenței demisia guvernului. Noul Cabinet, prezidat de G.G. Mironescu, l-a proclamat în ziua de 8 iunie 1930, pe Carol, Rege al României, iar pe Regele Mihai l-a investit sub titlul Mare Voievod de Alba Iulia (formulă găsită de N. Iorga). Urmările se cunosc. La 12 august, Mihail Manoilescu a introdus-o în țară, cu pașaportul propriei soții, pe Doamna Lupescu. În scurtă vreme, s-a încropit „Camarila”, care a avut un rol dezastruos în succesiunea evenimentelor. La 13 iunie 1930, Maniu a refuzat, inițial, reluarea Președinției; la 8 ianuarie 1933, Maniu, în dezacord total cu Regele Carol al II-lea, s-a retras din guvern și a început campania de demascare a acestuia, care s-a sfârșit la 6 septembrie 1940, prin abdicarea Suveranului.
Cota: A.C.N.S.A.S., fond Documentar,
dos. D2, vol. 11, ff. 257-260.
NOTE
[1] A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dos. I. 149.087, vol. 12, ff. 22-23.
[2] Ibidem, vol. 10, f. 5.