Clișeul care circulă frecvent prin capetele celor care nu gîndesc cu propriul cap este că avem parte de politicienii pe care îi merităm. A devenit o axiomă, pe care nimeni nu își bate capul să o demonstreze sau să o infirme. În virtutea acestui clișeu axiomatizat, de la Iliescu la Iohannis, de la Brucan și Roman la Ciucă ori Ciolacu sau Simion, am fi primit ceea ce merităm. Dacă printre politicienii apăruți în postcomunism nu am fi avut parte de Corneliu Coposu, de foștii deținuți politici deveniți lideri ai partidelor istorice reînființate, dacă nu ar fi existat miracolul Alianței Civice, în frunte cu Ana Blandiana, Mihai Șora, Romulus Rusan, Petre Mihai Băcanu, Gabriel Andreescu, cu numeroși activiști civici, aceia care în alianță cu partidele istorice au făcut posibilă victoria Convenției Democratice[1], iar lista poate continua, poate că respectivul clișeu trebuia luat în considerație.
Norocul nostru este că mereu există excepții și abateri de la normă. Chiar și în politică.
Cine face un efort să gîndească cu propriu cap descoperă că realitatea este mai complexă decît clișeele. Am invocat clișeul cu politicienii pentru a aborda un subiect cel puțin la fel de delicat, în jurul căruia sunt mai multe clișee: presa autohtonă. Ca să nu mai pierd timpul cu introducerile și faptele, sar direct la concluzii: presa din România este printre cele mai neprofesioniste din lume. Am mai scris în cadrul acestui website și în alte texte despre ”sindromul ultimului loc” în Uniunea Europeană sau chiar în Europa la zeci de indicatori, iar dacă am folosi și pune în corelație o serie de standarde și indexuri am descoperi că nici situația presei nu este mai bună[2]. Cînd ai cel mai mic număr de cititori de pe continent, nici exigențele acestora față de presă ori ce se scrie pe social media nu sunt ridicate, iar ele sunt lăsate în plata Domnului.
Oricine poate să constate cît de lipsită de profesionalism este presa, ceea ce se repercutează asupra cititorilor, care sunt lipsiți de un instrument crucial cînd este vorba de realizarea binelui public. Există și o circumstanță agravantă: în democrațiile consolidate, presa a devenit cea de-a patra putere în stat. Dar în România nu există o reală separare a celor trei puteri în stat, iar presa nu avea cum să devină a patra putere. Și-atunci se orientează spre senzaționalism și exagerare (yellow journalism), entertainment (care este mai mult o simplă ”distracție”, cum traduc unii), bîrfe la toate palierele sociale, dezinformare, știri neverificate, lozinci, lipirea de etichete. Am folosit această demonstrație de un sfert de secol încoace, cu studenții mei, iar orice om cu bun simț o poate reduplica, chiar și ziariștii.
Prin urmare, urmăriți cum este acoperit un eveniment politic (sau de interes public) la care ați fost martor și în legătură cu care sunteți relativ bine informați sau vă puteți informa și verifica. Apoi, urmăriți lista întrebărilor semnificative la care trebuie să răspundă presa și veți constata că nu se răspunde corespunzător la ele. Cele șase întrebări la care trebuie să răspundă presa (scrisă, vizuală, auditivă, social media) sunt grupate în schema ”5W + H”, adică în răspunsurile la următoarele întrebări, patru aparent mai simple, întrebări descriptive, adică [What? (ce s-a întîmplat?); When? (cînd?); Where? (unde?); Who? (cine?)] și două ceva mai complicate, întrebările explicative [Why? (de ce?); How? (cum?)].
Veți constata că redactorii, prezentatorii, moderatorii, și mai ales editorii din presă nu sunt în stare prezinte satisfăcător respectivul eveniment, pentru simplul motiv că nu răspund și nici nu știu cum să răspundă la respectivele întrebări. Cel mai ușor de verificat (retroactiv, în ultimele trei decenii, precum și de acum încolo) este modul în care orice “organ de presă” (sau dacă vreți orice media outlet) a prezentat un congres al unui partid politic (FSN/PDSR/PSD, PNL, USR, UDMR, AUR, ca să ne referim doar la partidele parlamentare actuale, iar în trecut PRM, PUNR, FSN/PD, ș.a.m.d.). Au fost publicate doar niște fragmente de informație, trunchiate, în mod ilogic, nici măcar personajele care luau cuvîntul în congres nu erau toate prezentate, ce să mai vorbim de rezoluții, programe ori alte documente, iar răspunsurile la întrebările explicative nici nu erau încercate, de unde și un deficit enorm în analiza respectivelor partide.
Am avut mereu rețineri în a spune public tot ceea ce gîndesc, mai ales despre domenii unde pe mulți dintre cei care lucrează acolo îi apreciez în mod individual, dar mai mereu am ajuns la concluzia că aceste lucruri nu trebuie ascunse. Am lucrat în presă, am mulți prieteni și cunoștințe, foști studenți care lucrează în presă, iar cînd le spuneam în particular aceste lucruri nu m-a contrazis nimeni. Totuși, ele trebuie spuse, pentru ca măcar producătorii și conducătorii acestor instituții să își dea seama și să le reformeze.
Perioada în care mi-am dat seama cît de precară este starea presei autohtone a fost în timpul răspîndirii coronavirusului respirator acut sever 2 (abreviat SARS-CoV-2), care a produs sindromul respirator acut 2019-nCoV (abreviat COVID-19). Am scris pe larg despre aceste realități într-o megacarte dedicată pandemiei, unde am și comparat cu ceea ce se petrecea în alte state. Mă voi referi aici mai ales la cea mai vizionată parte a presei, televiziunea. La noi, televiziunile au dovedit lipsă de profesionalism, dar și (o să explic mai jos cum este cu ”dar și” în presa autohtonă) de lipsă de respect față de viața umană, deci de imoralitate, prin felul în care relatau despre cei decedați. Se dădeau doar cifre, iar nimeni nu avea identitate personală, nume, imagine, rude, prieteni, colegi. Tragedia pierderii unei singure vieți și tragediile pierderii a sute, mii și chiar zeci de mii de vieți, ca să nu mai vorbim despre tragediile familiilor care și-au pierdut membrii, erau escamotate prin referire la faptul că respectivii erau anonimi și aveau fie ”comorbidități”, fie erau ”în vîrstă”, fie ambele. Au murit mulți oameni tineri și/sau care nu aveau ”comorbități”, copii și adolescenți, dar nici acelora nu li se dădea identitate, iar respectul și solidaritatea cu familiile și prietenii lipseau complet. Fenomenul dezumanizării. Respectivele televiziuni și toată presa au evitat să răspundă la cea mai elementară întrebare ”cine?” (who?). Ca și cum presa nu ar fi făcută pentru oameni, pentru indivizi, pentru persoane cu identitate unică.
Am dat mai multe explicații în carte legate de modul indiferent, cinic, lipsit de respect, în care s-au raportat acele instituții dezinformatoare la cei dispăruți. Ele sunt relevante pentru cei care au răbdare să citească. Și să reflecteze. Pentru cei care nu au răbdare, comparațiile le atrag mai degrabă atenția,
În alte state, fiecare viață pierdută a contat, iar toți cei care au pierit – cu identitățile lor integrale, unice, cu nume, fotografii, imagini filmate, povești individuale – au fost omagiați, indiferent de gradul de notorietate. Din Statele Unite ale Americii am să dau exemplul unuia dintre cotidienele mele preferate, ziarul local din New York City. În SUA, ca și în Marea Britanie, în nenumărate foste colonii britanice, există o tradiție seculară legată de onorarea în scris (și prin alte mijloace) a celor decedați. Genul publicistic obituary (necrolog) este la mare prețuire, cei decedați fiind omagiați pentru lucurile pozitive făcute sau pentru importanța lor (la noi nu numai că lipsește genul, dar cînd moare cineva se năpustesc unii ca bezmeticii să îl împroaște cu noroi). În timpul pandemiei, spațiul rezervat pentru obituaries a fost mai mare decît oricînd. În The New York Times, ele s-au publicat la rubrica ”Those we’ve lost”.
Cotidianul new-yorkez a găsit formule grafice și interactive pentru a marca tragedia morților individuale ale ”oamenilor obișnuiți”, a celor o sută de mii de ”anonimi” sau celebrități din toată țara, cu menționarea numelui, vîrstei și a unor detalii cheie (genul acelor inscripții lapidare care se scriu în anumite părți ale lumii pe monumentele funerare) [3]. Pe lîngă propria bază de date, ziariștii de la The New York Times au adunat informații despre persoanele decedate din sute de publicații locale americane, din toate statele; nu era vorba doar despre cei morți în New York City, unde erau în acea perioadă cele mai multe victime, ci de toți americanii. Sub titlul ”One hundred thousand”, editorii au scris cîteva comentarii impresionante, cum ar fi următorul: ”A number is an imperfect measure when applied to the human condition. A number provides an answer to how many, but it can never convey the individual arcs of life, the 100,000 ways of greeting the morning and saying good night.”
După alegerea ca președinte a lui Joe Biden, el și cu vicepreședinta Kamala Harris, au organizat o comemorare specială pentru cei peste 500.000 de decedați din pricina pandemiei. Întreaga Americă i-a onorat pe cei morți, fără discriminare pe bază de ”comorbidități”, fără discriminări în funcție de vîrstă, așa cum proceda cinic presa românească. La ei, chiar și cei peste 70 de ani, de peste 80 de ani, de peste 90 de ani, sunt importanți și onorați. Bineînțeles, și The New York Times a marcat tragedia și i-a onorat pe cei dispăruți, cu identitate. La fel, prestigioasa revistă National Geographic, citită în lumea întreagă, a publicat o ”vizualizare” a enormelor pierderi[4].
De data aceasta, nu voi mai disocia presa de societate. Starea presei autohtone are legătură cu ”starea morală și intelectuală a națiunii”[5]. Desigur, sunt cel puțin zeci de mii de concetățeni care nu se regăsesc nici într-una, nici într-alta. Ei nu alcătuiesc însă masa critică.
Goana după publicitate și obținerea de audiențe cu orice preț au efecte dezastruoase asupra calității programelor, mai ales asupra conținutului, ca să nu mai vorbim de aspectele deontologice sau de cele morale. Chiar și posturile noastre care chipurile imită televiziunile occidentale sau care fac parte din trusturi mai largi, să zicem europene, sunt afectate de metehnele autohtone în relatarea știrilor și în purtarea discuțiilor (talk shows). Structurarea știrilor este fără logică, un talmeș-balmeș, de cele mai multe ori se începe cu faptul divers (incendii, asasinate, accidente, tîlhării, găinării), iar abia pe la mijlocul emisiunilor sau la sfîrșit se trece la unele evenimente majore din plan național și internațional. Nu la toate, să fim înțeleși: sunt sute de evenimente majore în lume, tragedii, proteste contracarate brutal (cu nenumărați morți și răniți), războaie civile, lovituri de stat, atentate, cărora la noi nu li se acordă atenție. Doar dacă într-un atentat cu sute de victime este și vreun român (ușor rănit sau speriat), atunci știrea capătă importanță. În locul unei concurențe pentru prezentarea consecventă a știrilor celor mai importante, vedem cum televiziunile se aliniază între ele pentru a prezenta, adesea zeci de minute, maniacal, tot felul de evenimente prezentate drept supraimportante, dar care aparțin categoriei faptului divers.
Mai slabi decît cei care citesc știrile de pe prompter sau cărora li se șoptește în cască ce să spună sunt moderatorii. Undeva în practicile aberante ale televiziunilor autohtone s-au uitat atît etimologia, cît și dimensiunea semantică a ipostazei de moderator. După cum spun dicționarele, care de fapt fixează practicile audiovizualului, un moderator este un prezentator (profesionist sau care încearcă să procedeze corect), care conduce cu imparțialitate o dezbatere publică, o masă rotundă, o emisiune cu mai mulți participanți. El/ea trebuie să ”modereze”, adică să pondereze, să frîneze, să potolească discuția. La noi, cei mai mulți dintre așa-zișii moderatori sunt niște “incitatori”. În loc să încurajeze diferitele abordări ale invitaților, chiar contradictorii, respectivii au opinii și idei proprii, mesaje fixiste, crezuri dogmatice, mai ales în domeniile unde nu se pricep, pe care le prezintă cu aroganța omniscienței. În loc să adune laolaltă și să asculte reprezentanți ai unor viziuni diferite, nuanțate sau măcar pe sistemul simplist ”pro-” și ”contra”, sunt invitați tot felul de inși care repetă cam aceleași pseudoidei sau informații trunchiate ca și moderatorul. Iar dacă nu se aliniază, atunci nu mai sunt invitați. Moderatorii de la marile televiziuni ale lumii trebuie să se asigure că sunt respectate regulile simple ale conversației și controversei. În schimb, la noi vedem niște moderatori care nu sunt în stare nici măcar să îi oprească pe invitați să vorbească în același timp, să nu se întrerupă unii pe alții, să asculte pînă la capăt, să respecte reguli de politețe.
Una dintre cauzele precarității presei autohtone este legată de lipsa independenței editoriale. Lipsa de obiectivitate vine din partizanat, care nu este doar politic. Televiziunile servile nu deservesc niciodată interesul public. Partizanatul politic este evident cînd jurnaliștii sunt de partea celor de la putere sau a celor din opoziție, de partea celor de dreapta sau a celor de stînga. Mai greu de depistat și mai pline de ambiguități sunt partizanatele și dezinformările care funcționează în beneficiul unor grupuri de interese și grupuri de presiune, în general din zona oligarhică. Treapta cea mai de jos este atinsă cînd se promovează interese individuale, ale unor ”moguli” sau ale unora care se cred stăpînii țării.
Marele lingvist Lazăr Șăineanu a fost nevoit să plece din România din pricina antisemitismului și a nerecunoașterii valorii operei sale. A apucat totuși să scrie și să publice opere importate. Între acestea, volumul Raporturile între logică și gramatică. Asemenea scrieri le-ar fi de folos celor care lucrează azi în media. Auzim mereu exprimări agramate, incoerente semantic, la televiziunile autohtone (regăsite și la diferite canale de radio, ca să nu mai vorbim de social media), care reflectă carențele de logică. Unul dintre cele mai amuzante exemple este legat de folosirea conjuncției adversative “dar și” în raporturile copulative. Mai pe înțelesul teleaștilor: ”la primirea oaspeților din SUA au participat președintele, premierul, ministrul de interne, dar și ministrul de externe”; ”în coaliție au căzut de acord în legătură cu legea cutare reprezentanții PNL, UDMR, dar și cei ai PSD”; ”vom transmite meciurile de tenis din șaisprezecimi, din optimi de finală, din sferturi de finală, dar și din semifinale”; ”la restaurantul cutărică, meniul cuprinde felul 1, felul 2, dar și felul 3”; ”la planul Rusiei de destabilizare și ocupare a Republicii Moldova au contribuit armata rusă, dar și serviciile secrete”.
Pe lîngă folosirea nepotrivită a zeci și sute de termeni, apar și pronunțiile eronate. Un exemplu pe care îl auzim zilnic, puteți verifica: regulile stabilite de gramatica limbii române (învățate în clasele primare) privind pronunțarea literei ”x: cînd este plasată la începutul sau la sfîrșitul unei cuvînt sau cînd este urmată de o consoană se pronunță ”cs” (fax, xilofon, xerox, ortodox, ); cînd se află între două vocale, după cum precizează Institutul de Lingvistică al Academiei Române (în Dicționarul ortografic, ortoepic, și morfologic al limbii române, prescurtat DOOM) în cele mai multe situații se pronunță “gz” (exact/exactitate, examen/examinare, exercițiu, exemplu, exotic, existență, exasperare), și doar în anumite cuvinte se pronunță ”cs” (relaxare, oxigen, saxofon).
Am o deformație profesională, după decenii de profesorat: acord note diferiților actori individuali și colectivi, actori politici sau mediatici. Nu mi-am propus niciodată să repet procedurile care îi discreditează pe anumiți profesori și examinatori, de a da tuturor nota maximă sau de a nu acorda niciodată notă de trecere. În funcție de merite, notele finale ale studenților mei sunt de la 1 sau 2 (pentru cei care plagiază sau copiază) la 10. Am mai multe criterii pe care le folosesc în legătură cu mijloacele de comunicare în masă, unele sunt legate de ceea ce am scris mai sus. Cînd nu pot schimba canalele de radio sau televiziune, le dau note. După cum spuneam, cele mai vizibile și influente media outlets rămîn televiziunile. În monitorizările și cataloagele mele pentru anii din urmă, doar patru posturi de televiziune autohtone (cu acoperire națională) au obținut note de trecere. Ca să nu le fac reclamă nu le voi scrie aici numele[6]. Ca să nu provoc șocuri psihice ori drame individuale, nu spun notele pentru moderatori.
În rest, doar repetenți și corigenți (sau corijenți, DOOM admite ambele variante). Unele dintre respectivele posturi de televiziune se ocupă de incitări, zvonuri, bîrfe și de răspîndirea de teorii conspiraționiste. Nici măcar nu merită numele de presă sau de “mijloace de comunicare în masă”, pentru că sunt mijloace de dezinformare în masă; funcția lor este de a dezinforma, de a manipula, de a răspîndi știri false (fake news), de a atrage cu orice preț audiență, chiar prin sacrificarea acurateței factuale și a calității explicațiilor.
Ele își vor schimba comportamentul doar dacă publicul le va critica sau chiar respinge. Se vor schimba și reforma doar dacă vor înțelege că nu aceasta este presa pe care o merităm.
NOTE
[1] Din cele nouă alegeri parlamentare desfășurate pînă acum (1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016, 2020), partidul lui Iliescu (FSN/FDSN/PDSR/PSD, este aceeași formațiune, doar denumirea și abrevierea s-a schimbat), partidul de stînga, a cîștigat cele mai multe voturi de opt ori. Singura dată cînd o organizație a obținut mai multe voturi a fost în 1996, cînd CDR a cîștigat alegerile. Alianța Civică a fost cea mai formidabilă organizație a societății civile din perioada postcomunistă, ale cărei scopuri au fost explicit politice.
[2] Vezi Dan Pavel, ”Dublul standard,” Sens Politic, 3 februarie 2023, https://senspolitic.ro/dublul-standard/ .
[4] Pentru cei o jumătate de milion de americani dispăruți, vezi https://www.nytimes.com/2021/02/21/us/coronavirus-deaths-us-half-a-million.html ), precum și https://www.nationalgeographic.com/science/graphics/what-500000-united-states-covid-deaths-look-like .
[5] Sintagma de mai sus îi aparține lui Alexis de Tocqueville, autorul celei mai profunde cărți despre democrație scrise vreodată și a celor mai inteligente explicații despre “democrația în America”.
[6] Nu dezvălui numele respectivelor televiziuni care au trecut clasa, dar pot dezvălui notele acordate: două dintre ele au primit nota 5; una are între 5+ și -6 (între cinci cu plus și șase cu minus); a patra a obținut -7 (șapte minus).