“Corneliu Coposu sub lupa Securității” este o carte care este pe cât de curajoasă, pe atât de actuală. Cu cât vremurile sunt mai tulburi, cu atât avem mai mare nevoie de cunoașterea trecutului pentru a înțelege încotro ne îndreptăm. Regimurile totalitare de ieri, tentațiile totalitare de azi știu bine că o condiție necesară a nașterii Omului Nou este ignorarea trecutului. Și trecutul însuși e ambivalent: vrem să ne aducem aminte numai de anumite lucruri. Identitatea unei comunități e dată chiar de această întoarcere interesată spre trecut: împreuna decidem ce vrem să valorizăm, implicit și ce vrem să uitam.
Tocmai acest împreună se cristalizează în jurul unei memorii comune, adică a unor evenimente din trecut și a unor personalități. Personalitățile sunt acelea care pot încarna valorile comune. După căderea comunismului Corneliu Coposu era un candidat ideal pentru a intra în panteonul unei memorii naționale în același timp înnoite și regasite. Dar tocmai din acest motiv la apariția sa pe scena publică a fost primit cu un cât se putea de ostil foc de întâmpinare din partea statului care nu dorea să se decomunizeze.
“Utopicul” era luat în serios
În 1990 principalul “defect” al foștilor dețunuți politici, mai ales al celor care participau la lupta politică, era că doreau să dea ei înșiși sens suferinței lor și în general memoriei crimelor comunismului. Prin prezența lor activă după 1989 acești adevărați supraviețuitori ne-au dat elementele care ne ajută să înțelegem mai bine cum au traversat perioada totalitară, nu numai ce preț au plătit, ci și de ce.
Documentele prezentate în această carte doresc să reconstituie modul cum privea Corneliu Coposu istoria și realitate în care trăia. Marea majoritate a publicului cititor nu poate consulta zecile de volume din diversele arhive constituite ca parte a activității represive împotriva sa. Volumul de față ne oferă șansa nu a unei sinteze, ci a unei necesare selecții care îl ajută pe cititor parcă să asculte nemijlocit vocea celui care era unul dintre cei mai supravegheați români. O voce a arhivelor, adică o voce în mare parte epurată administrativ de dramatismul contextului. Dar asta paradoxal ne ajută să înțelegem conținutul ideatic al mesajul pe care îl transmitea Corneliu Coposu. Un mesaj care, așa cum vom sublinia și mai jos, era transmis cu conștiința ca va fi captat în viitor. Este unul din motivele pentru care această carte este diferită de marea majoritatea a celorlalte studii care utilizează materialul radioactiv conținut între coperțile dosarelor Securtății și în general în documentele produse de statul totalitar. Și nu era ușor de găsit justa măsără între supra-interpretarea documentelor și riscul de a restitui împreună cu adevărul acesora și minciuna intrinsecă intenționalității legate de contextul producerii lor.
Sigur că această metodă răspunde tocmai naturii specifice a confruntării între omul Coposu și instituția Securitatății ca parte a Partidului-Stat. E o reușită datorită atitudinii victimei violenței totalitare în raporturile sale cu agenții represiunii. Această atitudine este în centrul problematicii literaturii concentraționare. Dar aici vorbim mai ales despre momente de dincolo de zidul închisorii. România comunistă însăși este închioarea în care trăiește Corneliu Coposu după ce este “eliberat” din închisoarea propriu-zisă. Și alege să nu evadeze pentru că are o misiune. O misiune și o atitudine imposibile de înțeles, absurde chiar din perspectiva autorităților comuniste, care-l și numesc “Utopicul”.
Dar, așa cum o vedem foarte bine pe parcursul acestei cărți, acest “utopic” era luat foarte în serios de Securitate. Asta o vedem prin complexitatea și persistența supravegherii de până la ultima arestare din 12-15 decembrie 1989. Securitatea ca forță represivă a regimului dorea cu câteva zile înainte de căderea regimului să știe nu numai ce face Corneliu Coposu, ci și ce gândește într-un moment în care realitatea geopolitică făcea improbabilă supraviețuirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu. Fostul deținut politic era deci luat în serios, dar imposibil de înțeles de cei care îl anchetau: atitudinea sa venea dintr-un registru și dintr-o lume inaccesibilă mental agenților respectivi. Totuși el era destul de bine cunoscut încât Securitatea să știe că după iminentele schimbări Coposu va avea un cuvânt de spus. Și a avut.
Statura anticomunistului de cursă lungă
Din 1947 Coposu a a devenit o victimă a represiunii unui stat în curs de sovietizare. Dar tocmai asta îi permisese să privească de la începutul perioadei comuniste direct în ochii Securității și, dincolo de ea, în ochii unui Partid-Stat aflat în permanentă impostură. După 1989 statul care reușise atâta timp să guvereze prin frică se vedea în poziția de a-i fi lui frică. Nu mai putea recurge la fel de ușor la violență pentru ca adevărul imposturii și al crimelor sale să nu fie spus. Atunci a atacat mediatic credibilitatea celor care puteau spune acest adevăr. Prin poziția sa de președinte al PNȚcd, dar și prin atitudinea de dinainte de 1989, Corneliu Coposu era probabil cel mai mare pericol pentru cei identificați chiar de el ca fiind “criptocomunști”. Iar criptocomuniștii renunțaseră chiar și la partidul comunst, dar nu puteau renunța la lupta pentru condiționarea memoriei colective a perioadei comuniste. Această luptă va deveni singura luptă ideologică semnificativă din viața noastră politică după 1990.
Rostirea postcomunistă a adevărului represiunii era numai o condiție necesară, nu și suficientă pentru depășirea memoriei instituționale și colective a comunismului ceaușist. Aceste adevăruri trebuiau puse la baza construcției unei noi comunități politice, iar asta cerea existența unor vectori politici. Corneliu Coposu, alături de câțiva alți reprezentanți ai partidelor istorice, era unul din foarte puținii care puteau converti credibil legitimitatea morală de supraviețuitor al represiunii în legitimitate politică.
În consecință nu numai statutul său de victimă a violenței statale devine o miză politică în sine, ci în general statutul de victimă al foștilor deținuți politici devine ținta atacurilor mass-media controlate de putere. Aceasta identificase pericolul revenirii reprezentanților unei elite ce fusese decimată tocmai pentru că era o amenințare potențială la adresa elitei statului comunist. La nivelul conducerii Frontului Salvării Naționale, care reușise să transforme literalmente peste noapte structurile statului comunist în structuri “revoluționare”, era cunoscut “cazul” Coposu. Toate mijloacele mediatice și instituționale ale statului sunt deci mobilizate încă din ianuarie 1990 pentru a-l ataca, minimiza, ironiza, calomnia, amenința etc. pe Corneliu Coposu. Arătând astfel că în continuare îl luau în serios. Aceste atacuri nu erau de tip politic, ci erau împotriva memoriei unei altfel de elite, a unui alt tip de om politic și de partid, împotriva memoriei unei alte Românii. Atunci începe un război imagologic asupra trecutului recent care continuă sub diverse forme și azi.
Principalele sale coordonate sunt însă diferite. Memoria suferințelor îndurate de deținuții politici din vremea comunismului face parte din memoria colectivă, chiar dacă este departe de a primi locul care i se cuvine în mitologia națională. În 1990 propaganda oficială împotriva deținuților politici și a unor dizidenți anti-FSN distingea România între celelalte state în care regimul comunist tocmai căzuse și în care, în mod logic, victimele fostului regim erau oficial onorate, nu calomniate. Violența simbolică împotriva victimelor comunismului făcea ca statul român să-și asume simbolic continuitatea cu statul comunist. În 1990 metodele diferă, deși în 28-29 ianuarie sau 13-15 iunie nu difereau așa de mult, dar victimele rămân aceleași.
Cu astfel de metode statul post-revoluționar reușește să împiedice atunci o încă posibilă întâlnire între marea majoritate a românilor și partea de istorie și de memorie de care aveau nevoie pentru o schimbare autentică. Dar în paralel se afirmă și o România minoritară anticomunistă, una care are nevoie de mituri. Mitul Corneliu Coposu atunci se naște. Acesta era nu numai o dublă victimă a statului comunist și a celui postcomunist, ci și, plecând de aici, un lider devenit un adevărat mit politic încă din timpul vieții sale.
Nu este aici locul să mergem mai departe cu descrierea rolului pe care îl are Corneliu Coposu în viața politică de după 1989. Trebuie numai subliniată măsură în care reușește să transforme multitudinea de resurse utilizate împotriva sa de către stat înainte și după 1989 în resurse în favoarea crezului său politic.
Corneliu Coposu nu apare în 1990 ca o victimă și ca un simplu opozant, ci ca un lider politic care construiește instituții, reușește să dea credibilitate proiectului renașterii PNȚ, apoi face posibilă Convenția Democratica. Așa apare și mitul Coposu, creat de el însuși dar și de o nevoie colectivă a zonei anticomuniste. Nu era deci un mit al colectivității naționale, ci numai a unei părți a acesteia, a celei neimpresionate de propaganda statala. La nivelul acestei părți din societate se va naște o cultură politică anticomunistă ale cărei trăsături au fost definite în bună măsură încă din 1990 de discursul politic al lui Corneliu Coposu. Această parte din societate depășea semnificativ electoratul efectiv al PNȚcd, ceea ce și explică de ce Coposu, în ciuda faptului că e președintele PNȚcd, e și principalul element federator al majorității forțelor politice și civice care sunt anti-Iliescu și anticomuniste. Resursa mitologică hrănește liderul politic anticomunist și reciproc, cerc virtuos cu atât mai remarcabil cu cât nu-l regăsim în viața noastră politică de după 1989 decât în cazul de față.
Liderul charismatic
Politologii de azi, toți cei care vor să înțeleaga realitatea postcomunismului, una care produce si realitatea regimului politic românesc de azi, vor găsi în “Corneliu Coposu sub lupa securității” o lecție de atitudine politică, intelectuală, morală și un comportament care explică charisma paradoxală a omului politic Corneliu Coposu. Charisma sa e paradoxală în raport cu războiul imagologic care s-a dus împotriva sa și a apropiaților săi politici din primele zile postrevoluționare. Era prezentat mediatic ca depășit, bătrân, urăt estetic și urât de popor, vânzător de țară, răzbunător etc. Sicriul îi este simbolic pregătit de manifestanții anti-opoziție din 28-29 ianuarie 1990. De la acel acel sicriu, din TAB-ul trimis de conducerea FSN în care pare că fuge de popor precum Ceaușescu câteva săptămâni înainte, Corneliu Coposu se transformă treptat în cel mai remarcabil om politic român de după căderea comunismului. Această răsturnare de situație e o caracteristică a marilor lideri politici.
Charisma sa e paradoxală și pentru că mass-media de după moartea sa, în rarele momente când își reamintește de “Senior”, nu vorbește despre lider, pune accentul pe calitatea sa de victimă a represiunii, a Securității, a regimului comunist și postcomunist. Aceasta este principala caracteristică a felului în care memoria națională e dispusă să și-l reamintească pe Coposu. Această memorie națională e ecoul unui colectiv și dublu sentiment de vinovăție: vinovăția față de lașitatea larg majoritară de dinainte de 1989 și vinovăția pentru atitudinea la fel de larg majoritară din 1990.
Începutul schimbării de atitudine a avut loc treptat, un rol importat l-a avut serialul Memorialului Durerii, procesul ajungând la apogeu în atmosfera din jurul dispariției celui care devine, de data asta pentru majoritatea mass-media, “Seniorul”. Dar construcția noul mit național nu a fost numai rezultatul unei autentice emoții colective, ci și al unor convertiri ipocrite. Corneliu Coposu a fost în mod artificial de-politizat pentru a fi mitizat și naționalizat. O mitizare care ascundea omul politic în favoarea statutului de victimă, în favoarea modelului moral.
Sigur că omul politic Coposu e greu de înțeles în afara acestor caracteristici, în afara suferinței, în afara relației de moștenitor politic al lui Iuliu Maniu, și prin acesta a idealurilor naționale și a unei legitimități istorice. Dar statura sa nu pleacă de la aceste caracteristici. Ci chiar de faptul că este în primul rând un om politic, cu toată noblețea azi pierdută a acestei vocații. Și nu unul format în vremuri normale pentru vremuri normale. Circumstanțele excepționale și memoria experienței familiale, laolaltă cu adoptarea unui modelul politic ca Iuliu Maniu, l-au ajutat să înțeleagă politica ca o producătoare de istorie și ideea de lider politic ca fiind acela care are drept miză supraviețuirea statală și a comunității naționale.
Personajul Coposu, așa cum îl putem citi și în această carte, nu e o simplă victimă, nu este nici un “utopic”, ci este omul politic care are curajul confruntării cu istoria. Un om politic supus represiunii, dar dacă alții nu știau de ce suferă, Corneliu Coposu știa de ce suferise și de ce trebuie să sufere câtă vreme regimul comunist supraviețuia.
Credința sa creștină e cheia înțelegerii seninătății sale în fața amenințărilor la care îl supune regimul. Dar nu trebuie să exagerăm vocația sa de martir, deși istoria putea să meargă și în acea direcție. Nu a mers. Coposu nu este un sfât al închisorilor, anticomunismul său nu este numai moral, ci și politic. Personalitatea sa nu este una radicală. Misunea pe care o primise de la Maniu făcea din supraviețuirea sa un scop în sine, independent de legitimul instinct de auto-conservare. Deși modelul său politic și uman e Iuliu Maniu, pentru a a-și îndeplini (pro)misiunea Coposu nu trebuia sa-i împărtățească soarta tragică.
De altfel aceasta este o altă caracteristică a marilor lideri: trebuie să creadă în ei, în rolul lor providențial. Trebuie să știe să supraviețuiască în condiții ostile pentru că reprezentă ceva mai mult decât simpla lor persoană. Ceea ce se numește “traversarea deșertului” e însă o perioadă cu atât mai dramatică cu cât acest “deșert” e o perioadă totalitară. Atunci devine important să răspundem la întrebarea dacă Coposu s-a “adaptat” vieții în comunism după ce a fost eliberat.
Regimul îl marginalizează, continuă represiunea sub diverse forme tocmai pentru că prin atitudinea sa arată că rămâne un pericol. Dar refuzul de a accepta minciunile regimului nu face din Coposu un inadaptat: are o viață socială, testează prudent limitele libertății sale supravegheate și, mai ales, încearcă să-și comunice ideile. Coposu în contextul totalitar nu este un om revoltat, este un militant al cauzei sale istorice. Charisma pe care o degaja încă de atunci venea din energia cu care își apăra punctele de vedere, venea și dintr-o luciditate politică incontestabilă pe care o împărtășește fără prea multe rețineri.
Toate aceste observații ne ajută să înțelegem atitudinea lui Coposu în fața anchetatorilor așa cum reiese din lucrarea de față. Decisivă este observația autorului despre una dintre declarațiile acestuia: “Prevăzând parcă faptul că aceste declarații vor rămâne posterității…”(p.39), observație care trebuie completată cu o alta, de data aceasta chiar a lui Corneliu Coposu: “Istoria unui popor este țesută din biografia conducătorilor ei” (p.207). Deși în acel moment Coposu e departe de a fi un conducător, nu ne putem împiedica să vedem în această declarație un semn al dorinței de exemplaritate în raport cu propria sa biografie.
Așa înțelegem și cât de absurde rămân acuzațiile de colaboraționism aduse lui Corneliu Coposu. Într-o notă din 1968 despre poziția sa aflăm că vede „falimentul economic și ideologic al comunismului ca fiind total și că este convins că forțele care îl vor răsturna se vor naște din chiar mijlocul lui și nu va veni din afară” (p.92), dintr-o notă din 1980 dată de un informator găsim o altă idee semnificativă pentru atitudinea sa: „Regimul comunist din România chiar dacă va sta la putere 100 de ani, este un regim tranzitoriu; nu s-a cununat cu destinul neamului românesc și există deasupra Partidului Comunist niște interese care rămân eterne națiunii române”. (p.93). Corneliu Coposu nu putea colabora cu regimul comunist atât pentru că nu credea în ireversibilitatea lui, spre deosebire de majoritatea semenilor săi, cât și pentru că naționalismul său manist nu putea fi păcălit de discursul național-comunist caracteristic regimului Ceaușescu.
În aceste declarații vedem o dublă soliditate la nivelul valorilor și la cel al capacității de analiză. E o formă de încredere în sine care-l face pe Coposu să intre într-o formă de joc cu Securitatea în care testează limitele, nu numai că nu se lasă strivit, dar provoacă. Spre exemplu tot din nota din 1980, deși știe ca este urmarit și că Securitate îi cunoaște atitudinea, “face o analiză a situației economice din țară, arătând corupția endemică a societății românești, în special cea din rândul nomenclaturiștilor, lipsa totală de informare a populației și nevoia tot mai mare de a cunoaște adevărul”. În mod deliberat un astfel de mesaj în acel context și indiferent unde ajungea, la prieteni sau la dușmani, la potențial opozanți sau la Securitate, era unul profund disruptiv pentru că venea de la un aparent simplu cetățean al României Socialiste.
Puterea represivă îl obliga să dea declarații despre prieteni, despre cei pe care îi întâlnea, despre ce făcea zilnic. Citind declarțiile din această carte vedem cum îi protejează pe cei cu care intră în contact, totuși e legitimă întrebarea dacă nu putea să tacă sau să spună mai puține lucruri. La asta trebuie adăugată și întrebarea referitoare la dispoziția sa de a spune Securității părerile sale, care de multe ori erau niște interesante analize. Nu era asta o formă de a-i ajuta?
Aș vrea aici să mă opresc la două elemente ale unui posibil răspuns. Primul este legat de obiectivul principal al Securității. Al doilea privește obiectivul principal al lui Coposu însuși.
Securitatea, ca orice forță represivă dintr-un stat totalitar, are practic toate informațiile pe care i le solicită celui anchetat. Obiectivul ei principal este să spargă o nucă tare cum era Corneliu Coposu. Încearcă în sensul ăsta să-l golească de conținutul potențial molipsitor al credințelor sale, al adevărului său. Eșecul a fost evident, ca și încercarea de a-l compromite. Securitatea nu a putut să-l utilizeze în nici-un fel pe Coposu, nici măcar în orb, ceea ce a făcut ca monitorizarea sa să fie permanentă și vizibilă pentru ca acesta să fie pentru mulți nefrecventabil din cuza fricii acestora de a intra și ei…sub lupa Securității.
Obiectivul lui Coposu este însă mai important pentru că îl distige de multe alte cazuri de victime politice, inclusiv de cele ale unor dizidenți. Siguranța sa de sine e în contrast cu complexul de superioritate specific ofițeruilui de Securitate. Acesta din urmă știe că are toate informațiile, apoi se prevalează și de un aparent drept de viață și de moarte în raporturile cu cel anchetat.
Securistul avea prin definiție acest complex de superioritate in fata lui Coposu, dar răspunsul celui din urmă ține mai mult de retorica politică decât de acceea a unei victime. Prin această subtilă insolență Coposu-cel din arhive demonstrează măsura în care complexul de superioritate al anchetatorului nu e justficat si că luciditatea istorică a fost tot timpul de partea celui aparent infinit de slab. La fel de infinit pe cat primului îi părea că va dura comunismul. Anticomunismul lui Coposu nu a făcut să cadă comunismul, dar reușește o serie de mici victorii în confruntarea directă cu agenții regimului și, plecând de la disimetria raportului între anchetatul Coposu și anchetator, ne semnalează spectaculos fragilitatea puterii celor care aveau atunci toată puterea.
Coposu vede în anchetator un biet agent al unui stat totalitar, prin agent pe acel stat îl privește în ochi și îi spune cu insolență adevărurile sale. Pe de o parte, îl îneacă pe anchetator în mici adevăruri făcute să ascundă adevărurul său profund. Pe de altă parte, transmite mesaje, analize și idei către oamenii reali din spatele instituțiilor formale. Știe că și la nivelul acelui stat există o fragilitate, implicit și un o umanitate ireductibilă, o formă de raționalitate dincolo de aparența triumfului omului nou. Această umanitate regasită și raționalitate chiar vor doborâ totalitarismul. Viitorul președinte PNȚcd a folosit statutul său de perpetuu anchetat pentru a transmite acele mesaje care mergeau în sensul trezirii acestei minime raționalități cu potențial antitotalitar.
Deși analiza sa era lucidă la nivel istoric, comunismul colapsând din interior, fenomenul nu a fost similar la nivelul comunismului românesc. Dar acest tip de atitudine ne spune ceva important despre tipul de om politic care a fost Corneliu Coposu după 1989. Și-a transmis mesajele cu consecvență chiar atunci când ele păreau politic contra-productive pentru că nu se adresau unei populații de alegători, ci unui popor care trebuia și el să-și regăsească treptat umanitatea.
Modelul moral și riscurile (de)mitizării
Trăim într-o perioadă istorică a suspiciunii. Trecutul e tărâmul de vânătoare al pseudo-cercetătorilor care nu caută adevărul, ci micile detalii artificial scoase din context care bruiază înțelegerea. Implicit fac imposibilă, chiar atunci când este cazul, admirația și existența modelelor. Probabil că în raport cu acest tip de risc autorul ne vorbește despre dorința sa de a-l “reabilita” pe fruntașul țărănist. Pe fond nu avem nevoie de dosarele Securității pentru a știi cine a fost Corneliu Coposu. În această carte vedem însă că până și prin lupa deformantă a acestei instituții se vede caracterul său și ne impresionează ideea că el însuși a lăsat pentru viitor, pe vremea când nu știa că se va putea exprima liber, expresii ale libertății sale de conștiință în context totalitar.
În acest sens e semnificativă concisa auto-evaluare pe care și-o face în testametul său politic scris în 1994 și dat publicității în 2018: “Cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate”.
Asta ne ajută mai bine să citim coerența atitudinii sale înainte și după 1989. Când la începutul anilor 1990 se vede cu președintele I.Iliescu sau cu șeful SRI V. Măgureanu (amândoi ajungând mai târziu să se laude cu aceste înâlniri), el privește în față, chiar dacă într-un alt context, același sistem. Confruntarea sa cu Securitatea și cu structurile statului comunist are loc de la nașterea acestora și durează și după dispariția lor oficială, de fapt transfomarea în forme instituționale care niciodată nu i-au fost prietene liderului național-țărănist. Putem spune că această confruntare continuă și azi pentru că statura fostei victime a represiunii politice rămâne agasantă pentru “moștenitorii Securității”. Într-o lume a anti-modelelor politice, modelul politic Coposu rămâne periculos.
Această inevitabilă luptă pentru memorie subliniază măsura în care marele merit al lui Corneliu Coposu e unul politic: a reprezentat în lupta politică un tip de legitimitate insuportabilă pentru puterea neo-nomeclaturistă. Monarhismul său din 1990 suna strident în acel context, dar așa completa tipul de legitimitate pe care-l încarna. Atitudinea față de Coposu era atunci o hârtie de turnesol și asta a condus la defininirea întregului spectru politic. În confuzia și obscuritatea postcomunismului, discursul lui Corneliu Coposu era ca un refletor pus atât pe imposturile puterii, cât și pe fricile societății.
Nu era singurul care putea susține un astfel de discurs politic, dar a fost cel mai credibil, a fost cel care a încarnat acest discurs. De unde și ura sistemică împotriva sa. De unde și impresia colectivă cvasi-unanimă că moartea sa a deschis drumul către alternanța politică din noiembrie 1996. Idee pe care o regăsim și azi, idee semnificativă pentru acel timp. Ca și cum moartea sa a fost mai convingătoare decât viața sa. Această evidență pentru contemporanii acelor momente din 1995 și 1996 e grăitoare pentru importanța dar și natura “mitului” Coposu de atunci. Era evidența că cei care dețineau puterea instituțională, economică și mediatică nu puteau concepe o Românie cu Corneliu Coposu la putere. Oamenilor statului nedecomunizat le era frică de anticomunistul Coposu. Iată o formă de victorie morală a celui care avea cu adevărat sensul statului în fața celor care-l locuiau ilegitim.
Moartea sa a părut așadar ca un ultim sacrificiu. Dar de aici a venit și marea confuzie între modelul moral și modelul politic. Coposu-omul politic a fost umbrit nedrept de Coposu-modelul moral. Am încercat mai sus să arăt că atitudinea care reiese din documentele Securității nu este acea a unui radical, ci a unui strateg. Se distinge de alte posibile modele morale de rezistență în fața comunismului prin inteligența politică de a pregăti momentul de după implozia regimului.
Sigur că e el însuși un constant apărător al ideii importanței moralității în politică, dar asta pentru că trăiește într-un context dramatic, în care înainte și după 1989, așa cum spune și în testament său politic, “lichelele” erau aproape peste tot. Dar apelul la moralitate în politică nu trebuie să fie interpretat ca o confuzie a celor două sfere, cea a acțiunii politice și cea a credințelor morale. Coposu însuși e un credincios greco-catolic care-și convoacă cu mare atenție credința în discursul public. Coposu e un model politic tocmai pentru că încercă echilibrul idealului weberian al omului politic în care etica responsabilității pentru ceilalți nu exclude, ci completează credința proprie.
Coposu era și un realist care știa să utilizeze întreaga capacitate mobilizatoare a discursului idealist. Știa că politica este arta posibilului. Idealurile sale nu erau abstracte: renașterea PNȚ, apoi unirea opoziției politice și civice într-o alternativă la postcomuniști. În sensul acesta a fost un învingător pentru că obiectivele sale țineau de sfera posibilului și au fost îndeplinite.
Mai mult decât realizările politice propriu-zise, inteligența politică a lui Corneliu Coposu va putea inspira generațiile de azi și de mâine. O inteligență care nu este una instinctivă, vine nu numai din experiență ci și dintr-o cultură profundă, dintr-o dorință de a-și cunoaște semenii și istoria poporului căruia i-a dedicat viața. Impresionantă în acest sens este conferinta din 1986 de la sfârșitul cărții despre rolul clerului în istoria românilor, lecție de istorie și discurs specific patriotismului luminat care-l definea.
Corneliu Coposu nu trebuie canonizat, nici mitologizat, îi trebuie doar dat locul de model politic de care memoria noastră națională are atâta nevoie: acela a unui un om politic care vrea să se ia la trântă cu o istorie despre care știe că nu e niciodată scrisă dinainte.
Alexandru Gussi
Sursa: extras din cartea “Corneliu Coposu sub lupa Securității” de Marin Pop apărută la Editura Vremea
