“Războiul dintre cele două Chine este un subiect la care ne gândim, despre care vorbim și chiar facem filme. Dar va avea el loc? Specialistul în Asia, Jean-Pierre Cabestan (CNRS, Inalco), ne arată că un serial intitulat “Zero Day Attack” imaginează invazia, de care ne e atâta frică, a Taiwanului de către armata Chinei populare. Este o ficțiune comandată de guvernul taiwanez pentru a amplifica percepția riscului și mobilizarea civică a celor douăzeci și trei de milioane de locuitori ai insulei. Căci nu toți taiwanezii răspund prezent în această privință, în pofida recentei prelungiri a duratei serviciului militar la un an. Statele Unite ale lui Trump au exercitat presiuni semnificative asupra guvernului independentist al insulei pentru ca acesta să-și asume responsabilitățile necesare în vederea consolidării credibilității capacităților sale de autoapărare în eventualitatea unei invazii.
În pofida prognozelor alarmiste, Jean-Pierre Cabestan temperează riscurile și subliniază amploarea obstacolelor, mari și mici, care se ridică în calea Beijingului: o mare adesea extrem de agitată, o geografie accidentată, o populație ostilă și legături de loialitate informale, dar solide, cu Statele Unite. Taiwanul nu reprezintă o miză regională limitată la sfera de influență chineză. „S-a discutat enorm despre aplicarea strictă a doctrinei Monroe de către Washington, însă angajamentele Statelor Unite în Pacific rămân puternice și ne putem imagina o succesiune de evenimente care ar conduce la un conflict mondial. Aceasta face parte dintre riscurile pe care Beijingul trebuie să și le asume”, observă Cabestan.
Desigur, Taiwanul, asemenea Ucrainei în 2022, nu este protejat de niciun tratat de apărare mutuală cu Statele Unite sau cu vecinii săi imediați. Totuși, Washingtonul întreține față de el o „ambiguitate strategică” care lasă deschisă posibilitatea unui sprijin logistic sau militar direct în cazul unui atac chinez. Din perspectiva Beijingului, este oare determinarea la fel de puternică precum, de pildă, cea a Moscovei în chestiunea ucraineană?
„Există multă fanfaronadă, dar chinezii nu sunt pregătiți să moară pentru Taiwan”, ne spune Cabestan, amintind că orice soldat căzut pe câmpul de luptă reprezintă o dramă națională într-o țară care nu a mai purtat război din 1953.
În plus, Cabestan nu vede în această Ilha Formosa — „Insula Frumoasă”, cum o numeau portughezii în secolul al XVI-lea — o miză geostrategică suficient de importantă încât să justifice anexarea. „China nu a avut nevoie de Taiwan pentru a deveni marea putere a secolului XXI care este astăzi; nu se vede ce interes ar avea să compromită această poziție printr-un război incert. Obținerea garanției menținerii unui anumit statu quo ar trebui să-i fie suficientă. Dar această logică nu este împărtășită de toți cei aflați la vârful puterii chineze.”
Posibilitatea există, așadar, însă, pentru moment, prudența vulpii confucianiste a prevalat asupra naționalismului irascibil al „lupilor războinici”. Aceasta era deja ipoteza lui Cabestan la publicarea volumului său Demain la Chine : guerre ou paix ? (Editura Gallimard). Pace, așadar. Cu privirile ațintite asupra lui Xi Jinping.
Acesta a promis anexarea pe cale pașnică, dacă va fi posibil, sau prin alte mijloace, dacă va fi necesar. Totuși, autocratul a stabilit un calendar extrem de larg pentru atingerea acestui obiectiv: cel mai devreme anul viitor, cu ocazia aniversării înființării Armatei Populare de Eliberare, și cel mai târziu înainte de centenarul proclamării Republicii Populare Chineze, în 2049. Cu alte cuvinte, o fereastră de oportunitate de douăzeci de ani.
„Reunificarea Taiwanului cu continentul reprezintă, potrivit lui Xi, un factor-cheie al renașterii chineze”, admite Jean-Pierre Cabestan atunci când discutăm cu el despre acest subiect. El publică în aceste zile volumul Taïwan, une démocratie face à la Chine, în care susține teza potrivit căreia „din 1949, cele două state au urmat traiectorii divergente care probabil le-au îndepărtat iremediabil.”
Ambiția chineză a unei anexări urmate de o integrare facile, așa cum s-a întâmplat — din nefericire — în cazul Hong Kongului, pare compromisă.
Cabestan își mărturisește încă din preambulul lucrării legăturile afective cu Republica Chineză — denumirea oficială a Taiwanului de când Chiang Kai-shek și-a instalat acolo guvernul în exil, după ce fusese alungat de Mao Zedong. Familia soției sale este taiwaneză, deși trăiește de multă vreme la Hong Kong, și-a început studiile pe această insulă în anii 1970.
„Este o societate foarte atașantă, foarte liberală, foarte deschisă și creativă”, ne spune el, amintind totodată bogăția remarcabilei sale producții cinematografice, de la Ang Lee la Hou Hsiao-hsien, dar și legătura sa extrem de puternică cu Japonia, al cărei teritoriu colonial a fost — într-o manieră relativ favorabil percepută — între 1895 și 1945.
Pentru moment, victoriile Partidului Democrat Progresist (PDP) din 2016 încoace îi dau dreptate. Ostilitatea sa față de Republica Populară Chineză este foarte puternică și marchează limpede limitele infiltrării politice a Beijingului într-o societate mai atașată propriului mod de viață decât perspectivei de a deveni o regiune administrativă specială disciplinată și obedientă.
Acesta este un semnal clar de eșec pentru Xi Jinping, care, de ani de zile, își desfășoară marina în apele teritoriale taiwaneze, multiplicând incidentele, înmulțește stimulentele destinate mediilor de afaceri și intensifică operațiunile de dezinformare și propagandă.
„Xi ar dori să arate că a făcut progrese către unificare, fie și numai prin readucerea la putere a Kuomintangului (KMT, partidul fondat de Chiang Kai-shek, n.red.). Dar, deși acesta este mai conciliant, întrucât acceptă noțiunile de «destindere» și «apropiere», el respinge orice perspectivă de absorbție într-o Chină care ar rămâne comunistă”, precizează Cabestan.
Într-un mod contraintuitiv pentru observatorul neavizat, KMT este receptiv la argumentele Beijingului, chiar dacă, istoric, s-a constituit în opoziție față de „trădătorii comuniști”. El acceptă acomodarea, „dar nu va merge mai departe, deoarece condiționează orice unificare definitivă de acceptarea democrației de către China autocratică, ceea ce este, desigur, imposibil.”
Pe coperta cărții apare fotografia unei femei membră a unei comisii electorale care examinează un buletin de vot.
„Această fotografie este o celebrare a lui homo electivus”, ne spune Cabestan. „Adesea sunt femei cele care supraveghează secțiile de votare; aceasta constituie o garanție de seriozitate și evită suspiciunile de fraudă electorală.”
Taiwanul a devenit o democrație la sfârșitul anilor 1980, sub supravegherea lui Chiang Ching-kuo, fiul lui Chiang Kai-shek, un dictator bonom care a permis opoziției să se afirme, iar multipartidismului să existe de facto înaintea morții sale, în 1988.
„Taiwanul face parte din al treilea val de democratizare post-1989, alături de Coreea de Sud și Filipine. De atunci, nu au mai existat altele.”
La lectura lui Cabestan, statu quo-ul ar trebui să reziste între Beijing și Taipei: nici anexare, nici independență.
Însă democrațiile contemporane au și propriii lor demoni. Radicalizarea opoziției dintre cele două partide care își dispută sufragiile taiwaneze fragilizează consensul național.
„Beijingul mizează tocmai pe această fractură pentru a reuși să divizeze țara și să culeagă roadele.”
A învinge fără a lupta. De la Sun Tzu încoace, nu s-a găsit o formulă mai bună.”
Sursa: Le Figaro
