„Modelul nostru social face din Franța cea mai egalitară țară din lume — aceea unde serviciile esențiale sunt gratuite, unde mai mult de jumătate dintre gospodării nu plătesc impozit pe venit, în timp ce cealaltă jumătate plătește cele mai mari impozite din lume. Cu toate acestea, francezii denunță, în majoritate, inegalitatea și cer mai multă gratuitate și mai puține impozite, în timp ce finanțele țării se prăbușesc.
Nu trebuie să credem că modelul social egalitar ar fi, în sine, neviabil: țările scandinave ne demonstrează că este un model de societate durabil, cu condiția vigilenței și a evitării transformării statului într-un „ghișeu” fără fund, asemenea unui „butoi al Daneiidelor”.
Nu modelul egalitar ne trage în jos, ci ideologia egalitaristă. Franța se scufundă economic pentru că este ultima țară socialistă din lume.
O țară socialistă, așa cum s-a văzut peste tot în secolul XX, tinde firesc spre faliment și nu poate supraviețui decât temporar, dacă își închide granițele. Mentalitatea franceză, atât de dreapta, cât și de stânga (de la RN până la stânga lui Mélenchon), s-ar simți bine doar în Statul comercial închis al lui Fichte, cu granițe sigilate și cu capitalul blocat în interior. Ne amintim că una dintre primele măsuri luate de François Mitterrand în 1981 a fost limitarea drastică a ieșirilor de fonduri — ceea ce ar fi singura soluție la chestiunea arzătoare care ne obsedează de când am conștientizat dimensiunea datoriei: cum să-i „facem pe bogați să plătească” împiedicându-i să-și părăsească țara cu averile lor?
Astăzi este foarte dificil să eviți globalizarea, iar Franța, care mult timp s-a refugiat în mitul excepționalismului modelului său, se descoperă acum depășită peste tot. Motivul: nu a realizat reformele necesare unei țări a secolului XXI, confruntate cu o competiție mondială generalizată și care nu mai poate finanța confortul de odinioară, din epoca anilor 1945-1975.
Ar trebui reformat sistemul spitalicesc, literalmente muribund sub povara unei birocrații supradimensionate care îi devorează substanța. Ar trebui reformat complet sistemul de învățământ, de pildă prin introducerea unui „cec școlar” care să permită dezvoltarea școlilor autonome, aflate totuși sub controlul statului. Aceste două instituții esențiale mai supraviețuiesc doar prin devotamentul extraordinar al unui personal prost plătit și prost dotat. Dar ele se degradează de la o zi la alta.
Pentru aceasta ar fi nevoie de conducători curajoși, capabili să pună în aplicare reforme reale și majore, de care avem urgentă nevoie. Este uimitor, de exemplu, că, de la începutul secolului, niciun guvern nu a promovat dezvoltarea unui sistem de pensii prin capitalizare, care să compenseze declinul natalității și să pregătească viitorul pe termen mediu și lung. Motivul? Acest tip de pensie este discreditat într-o țară socialistă ca a noastră, unde, în cele din urmă, singurii care și-au creat o pensie prin capitalizare sunt… funcționarii din Educația națională care votează cu Mélenchon. Ideologii se organizează astfel încât să nu sufere ei înșiși consecințele ideologiei lor…
Guvernanții noștri, de dreapta sau de stânga moderată, știu perfect că țara este antrenată într-un vârtej ideologic de tip socialist — o boală cronică a Franței — și că de această dată riscă să-și piardă însăși existența. (Trebuie spus, între paranteze, că guvernanții în cauză sunt afectați și de alte derive ideologice, de tip globalist, de care poporul este, în general, scutit; dar, în momentul de față, pericolul imediat este socialismul popular, la fel de iresponsabil în extrema dreaptă ca și în extrema stângă).
Guvernanții noștri ar trebui, așadar, să dea dovadă de curaj și subtilitate: să profite de rarele momente de grație pentru a lansa reforme. Emmanuel Macron, ne amintim, scrisese înainte de alegerea sa o carte intitulată Révolution. De ce nu a profitat de perioadele favorabile?
Dar este o constantă: toți conducătorii noștri, fără excepție, țin mari discursuri despre „răsturnarea mesei”, iar în final se mulțumesc să mute câțiva funcționari, să adauge o oră de matematică, să suprime cu zgomot șoferul unei înalte eminențe pensionate sau să propună (pentru a se răzgândi imediat) eliminarea unei zile libere. Cu astfel de nimicuri, împachetate în discursuri interminabile și pompoase, țara nu se va redresa.
De ce nu s-a ridicat niciun conducător curajos, indiferent de insultele care i-ar ploua în cap, dispus să-și asume impopularitatea și să se pună pe sine în joc pentru reforme majore? Pentru că avem o clasă politică înțepenită în confortul ei, ieșită din șaptezeci de ani de prosperitate, incapabilă de cea mai mică îndrăzneală. Ușurătate, frivolitate, spirit monden. Și, în același timp, discursuri grave și moralizatoare, pline de „umilință” — cuvânt la modă printre politicieni —, în care nu sunt descrise reforme concrete de realizat (ar fi prea vizibil, prea riscant), ci doar rezultate dorite, despre care se crede că pot fi produse prin simpla rostire. În timp ce poporul nostru a fost corupt de decenii de ideologie socialistă, clasa noastră politică a fost literalmente putrezită de decenii de vanitate, risipă și inconsecvență.
Guvernanții noștri știu foarte bine ce ar trebui făcut: să ceară elevilor să învețe cu adevărat în loc să dea diplome tuturor din spirit egalitar; să reducă substanțial birocrația din spitale, astfel încât banii să meargă acolo unde este nevoie; să aplice legile existente, în loc să producă necontenit avalanșe de legi care nu sunt niciodată aplicate (acest lucru este valabil pentru securitate, imigrație etc.); să filtreze drastic statul-asistențial care dă fără să contabilizeze; și, în general, să angajeze frontal dezbaterea și lupta cu ideologiile socialiste (de dreapta și de stânga) care au devenit, în fond, bastioane reacționare.
Putem regreta vremurile bune ale Trente Glorieuses, dar un lucru este sigur: nu ne vom mai întoarce acolo.
Niciun conducător nu are curajul să spună acest lucru poporului și să anunțe reformele de structură de care avem nevoie. Toți se tem de stradă, de insultă, de grevă, de „ce va spune lumea”. În cancelarii se șoptește că nu se mai poate face nimic cu o asemenea țară și că se așteaptă un Consulat.
Visul lui De Gaulle, al lui Bonaparte — tipic pentru o țară atât de centralizată de atât de mult timp, atât de puțin democratică, încât doar un mare om, printr-un gest brutal, poate realiza schimbările necesare.
Vis periculos, care bântuie o țară descrisă astfel de Tocqueville:
„Mai capabilă de eroism decât de virtute, de geniu decât de bun-simț, înclinată mai degrabă să conceapă planuri imense decât să desăvârșească mari întreprinderi; cea mai strălucită și cea mai periculoasă dintre națiunile Europei.”
Astfel, înfrumusețați de propriul nostru geniu, alergăm spre catastrofă.” »
Sursa: Le Figaro
