Nimic nu este mai detestabil decât apelul la demisie – sau la destituire – învelit într-un discurs populist aproape de insurgență. Acest tip de apeluri provine adesea din partea unor partide care au manifestat prea multă indulgență față de Vladimir Putin sau față de Hamas pentru ca „apelul lor către popor” să poată avea cea mai mică credibilitate democratică.
În schimb, nu este interzis ca un președinte al Republicii să reflecteze asupra celei mai bune modalități de a-și sluji țara. Or, ce mai poate face Emmanuel Macron? Șansele ca până în 2027 să poată fi dusă o politică în care el crede – sau măcar ceva care să se apropie de aceasta – sunt aproape nule. Chiar și limitarea pagubelor până atunci pare, de acum, să-i scape din mână.
Orice formă de coaliție, în actuala configurație a Adunării Naționale, pare să nu se poată constitui decât cu prețul destrămării unora dintre cele mai consistente elemente ale moștenirii sale: stabilitatea fiscală și reforma pensiilor (chiar dacă aceasta rămâne insuficientă). Cât despre ipoteza unei noi dizolvări a parlamentului, rezultatul cel mai probabil ar fi o restrângere a blocului central și o întărire a RN-ului, în asemenea măsură încât, pentru a guverna, ar trebui adunat un sprijin și mai larg. Cum s-ar putea crede, măcar o clipă, într-un asemenea scenariu?
Emmanuel Macron trebuie să privească lucrurile în față: oricât de mult și-ar apăra bilanțul, creșterea datoriei publice sub președinția sa – 1.135 de miliarde de euro – îl transformă astăzi într-un avocat lamentabil al rigorii indispensabile. Pe plan strict politic, și-a ruinat cel de-al doilea mandat prin faptul că, în 2022, nu a făcut ceea ce era necesar pentru a se alia cu LR, deși nu mai avea majoritate. Atunci ar fi trebuit plătit prețul politic – poate chiar Premierul–, dar trebuie amintit: echivalentul unui „soclu comun”, în fosta legislatură, ar fi permis totuși guvernarea… A preferat însă dizolvarea, o decizie la fel de absurdă pe cât era inutilă, aruncând Franța într-un haos care nu face astăzi decât să se adâncească pe măsură ce se apropie termenele electorale.
Desigur, nu putem absolvi partidele de responsabilitățile lor: suma egoismelor și incultura economică ce domnesc în rândurile lor sunt de natură să apese greu. „Târâtorii decadenței” sau „șchiopătătorii abandonului”, cum spunea de Gaulle, nu sunt, desigur, o priveliște frumoasă, dar nu folosește prea mult să ne plângem din pricina lor. Este un fapt simplu: apelurile la compromis au din ce în ce mai puține șanse să fie auzite. Iar actualul președinte este – pe drept sau pe nedrept – un factor iritant suplimentar.
Cele optsprezece luni care ne despart de următoarele alegeri prezidențiale vor fi un coșmar. Țara se afundă, în timp ce Istoria galopează. Între timp, șarlatanii lepéno-melenchoniști, pentru că se află în afara circului coalițiilor posibile și nu suportă dezaprobarea rezultată din neputința statului, ajung să întruchipeze stabilitatea (în special RN). Până unde vor urca? Desigur, Emmanuel Macron mai poate încerca să se retragă și să accepte un soi de coabitare, cu speranța că criza se va domoli pentru o vreme. Însă țara n-ar avea nimic de câștigat din asta. Chiar și acțiunea internațională a președintelui va sfârși prin a fi afectată de haosul intern.
Devansarea datei alegerilor prezidențiale pentru 2026, imediat după alegerile municipale din martie, ar scurta acest moment penibil și ar putea tăia iarba de sub picioarele vânzătorilor de poțiuni magice. Desigur, totul ar trebui făcut fără grabă și anunțat din timp, pentru a permite desfășurarea unei adevărate campanii. Emmanuel Macron ar ieși astfel, pe deasupra, cu fruntea sus și și-ar oferi o șansă de a păstra ceea ce merită să fie trecut în dreptul realizărilor sale. Ar putea chiar – pentru ultima oară – să fie „stăpânul ceasurilor”! Iar pentru a relativiza lucrurile, ar putea reciti cuvintele lui Georges Clemenceau: „Viața m-a învățat că sunt două lucruri de care te poți lipsi foarte bine: președinția Republicii și prostata.” Așadar, un an de președinție în minus…
Sursa: editorial Le Point
