« Misiunea unui papă poate părea foarte ciudată. El trebuie să conducă o comunitate care se află între două țări separate, sau mai degrabă care locuiește în ambele țări în întregime, într-o contradicție de nerezolvat – lumea imanentă și lumea transcendentă, cea a timpului prezent și cea a eternității. Papa Francisc și-a îndeplinit sarcina cu ardoare și convingere, potrivit propriului său temperament, chiar dacă unii sau alții pot critica anumite decizii. Sarcina este dificilă. Asta pentru că cele două lumi se ciocnesc neîncetat și în mai multe feluri.
Prima Biserică a Romei, în vremea ultimilor împărați, aștepta sfârșitul lumii ca fiind aproape. Nu se putea concepe că învierea lui Hristos nu anunța o apocalipsă iminentă, cu alte cuvinte, o revelație. Se lupta împotriva ereziilor și se formulau dogmele, toate acestea într-o atmosferă de provizorat, ca o armată care staționează și se pregătește să ridice ancora mâine pentru bătălia finală. Apoi timpul s-a întins, s-a întins considerabil, și s-a înțeles că trebuia guvernată nu o clipă efemeră în așteptarea judecății de apoi, ci secole întregi în acest între-două lumi complicat și poate apăsător, pentru care a trebuit să se organizeze. „Se aștepta Împărăția”, spunea Loisy, „și am avut Biserica…” O, dezamăgire! „Sfânta Biserică”, o instituție de acum două ori milenară, este asemenea tuturor instituțiilor omenești, un imperiu al imperfecțiunii, în care se împletesc solidaritățile și interesele, darurile și corupțiile, umilințele și vanitățile. Ea aspiră la Împărăție și există doar pentru a o pregăti, dar se rostogolește în mediocritatea lumii, imagine pură a celor două cetăți ale Sfântului Augustin – cea pământească și cea cerească – atât de amestecate încât nu pot fi separate una de cealaltă, contopite ca cerul și vântul.
Astfel, îi revine papei să răspundă în fața acestei situații complexe, să lupte împotriva carențelor și viciilor Bisericii, în timp ce vestește Împărăția. Există momente sinistre în care Biserica seamănă cu o mare navă în derivă, copleșită de greutatea propriilor crime, în timp ce dă lecții altora. Așa a fost epoca Borgia. Așa este și epoca noastră, cu pedofilia pentru care Francisc a fost nevoit să dea socoteală. Trebuie, oare, în aceste condiții, să aruncăm copilul odată cu apa din copaie, să suprimăm Biserica? Aceasta este răspunsul protestanților, care se definesc ca antipapiști. Catolicii țin la comunitatea lor imperfectă, care așteaptă perfecțiunea cu neliniște și speranță. Filosoful Patocka, care era agnostic, vorbea despre „comunitatea zdruncinaților”. Asta suntem, de fapt. Avem datoria de a fi împreună, și deci de a avea un conducător, când existența este atât de plină de suferință și de așteptare.
A trăi în cele două țări, cea temporală și cea spirituală, se dovedește a fi cu atât mai dificil de la sezonul revoluționar încoace. Biserica se află în fața modernității, devenită postmodernitate. Pentru ea, aceasta este o erezie, și, în decursul ultimelor două secole, ea s-a confruntat cu acest obiect neidentificat și s-a străduit să conviețuiască cu el într-un soi de teroare. Și Francisc a trebuit, la rândul lui, să răspundă în fața acestei erezii tentaculare.
Trebuie înțeles că Biserica s-a aflat în aceeași situație ca majoritatea culturilor non-occidentale, care, confruntate cu succesul prodigios al ideilor moderne, sunt obligate să-și pună întrebarea: până unde trebuie să mă modernizez, renunțând la o parte din identitatea mea? Dar, în cazul Bisericii, dilema este mai gravă, pentru că ea se sprijină pe certitudini dogmatice care țin mai puțin de sfera culturii și mai mult de aceea a Împărăției: ea nu le poate abandona. O cultură se schimbă și se metamorfozează odată cu trecerea timpului. Dar Biserica nu poate înlocui dogmele sale, care vin de Dincolo.
În secolul al XIX-lea, modernitatea este considerată o erezie, iar Biserica condamnă prin enciclice toate expresiile sale: libertatea de conștiință, liberalismul, socialismul, democrația, relativismul. Dar, pe măsură ce înaintăm în secolul XX, devine clar că, în această luptă a titanilor, modernitatea este cea care câștigă mințile și inimile. Astfel, în a doua jumătate a secolului XX, în special prin Conciliul Vatican II, Biserica adoptă afirmații moderne care fuseseră condamnate cu un secol înainte prin Syllabus și alte texte. De atunci, ea se află într-o situație ciudată, în care nu știe bine ce concesii mai poate face acestui val, devenit acum postmodern, care amenință să o copleșească. Din anii 1960, în țările noastre, imperiul Bisericii asupra legilor noastre morale s-a prăbușit literalmente, din cauza dezinteresului crescând al conștiințelor.
Dar lucrurile sunt și mai complicate. Postmodernitatea se impune în Occident, în timp ce țările din „Sudul global” rămân mai fidele literei Bisericii și principiilor sale originare. Pe tot parcursul pontificatului său, Francisc a fost nevoit să navigheze pe această mare agitată, între catolici furioși că Biserica nu este destul de modernă și catolici furioși că Biserica s-a vândut modernității. Exemplul deciziei sale de a binecuvânta cuplurile homosexuale este semnificativ. Această decizie a stârnit o furtună în Africa, unde cardinalul congolez Fridolin Ambongo a declarat, într-o conferință din ianuarie 2024, că Francisc contribuie astfel la decadența Occidentului, adăugând, spre amuzamentul audienței: „Vă doresc o bună decadență!”
Astfel îl vedem pe Francisc menținând ferm principiile, dar căutând în același timp să dezvolte înțelegerea persoanelor, fără a reuși însă să fie ascultat pretutindeni. De zeci de ani, Biserica se adaptează la anumite idei moderne, de pildă atunci când a eliminat din Catehismul său apărarea pedepsei cu moartea.
Dar, în privința unor puncte mai dogmatice, apar concesii importante făcute libertății moderne: de la începutul secolului, iadul nu mai este acel loc blestemat unde vei fi aruncat pentru păcate grave, ci un loc în care tu alegi să mergi… o ciudată și iezuită renunțare. Aici se văd incoerențele în care se ajunge, inevitabil. Francisc s-a aflat în mijlocul acestui vârtej. Insista cu obstinație – dar și pentru că asta corespundea temperamentului său de stânga – pe subiecte care plac curentelor postmoderne. Era mult mai interesat de migranți decât de clasele mijlocii, și nici în privința ecologiei nu rămânea în urmă – de altfel, Biserica s-a preocupat întotdeauna de grija față de natură, cu mult înaintea moralizatorilor noștri contemporani. În sfârșit, deși rămânea ferm în privința principiilor fundamentale, el nu găsea cuvinte destul de aspre pentru a condamna tradiționaliștii de orice fel, fie că preferă liturghia în latină sau nu – aceștia fiind, totuși, singurii care țin cu adevărat la principiile fundamentale. Asta este partea sa de teologie a eliberării.
Cu alte cuvinte, el se menține într-un echilibru fragil între exigența de a păstra certitudinile cerești și nevoia de a reține în sânul Bisericii spiritul modern, care rătăcește mereu dintr-un exces în altul. Se pare că modernitatea nu mai este considerată o erezie – dar cum ar trebui ea numită, îmblânzită, adaptată? Biserica va continua, se pare, să-și petreacă secolele viitoare căutând un răspuns.
Pe platourile de televiziune se întreabă: următorul papă va fi de dreapta? Va fi de stânga? Mai ales, va fi sfâșiat între aici și Acolo. Acesta este torentul de foc pe care Francisc îl lasă succesorului său. »
Chantal Delsol
Sursa: Le Figaro
