Cum trebuie acționat întru câștigarea de războaie, în condițiile în care, în fața americanilor, n-a mai capitulat nimeni, de vreo 75 de ani?
Houthi erau pe cai mari. Foarte mari. Extremiștii șiiți, yemeniți, lansaseră duminică o ditai rachetă balistică, străpunseseră, ca Darth Vader, supersofisticatul scut antirachetă al israelienilor și americanilor (Arrow 3 și Thaad) și produseseră un crater înspăimântător, ce-i drept, dintr-un mare noroc, fără să provoace victime, pe aeroportul Ben Gurion, de lângă Tel Aviv, la o aruncătură de băț de un terminal. Halal, halal scutul israelian, au scandat unii, grăbiți.
La Teheran, islamiștii care violează și omoară în bătaie adolescente, arestate pentru că nu poartă baticul islamic, chipurile regulamentar, au început să agite sticlele de șampanie, să pocnească dopuri și să facă spumosul să țâșnească în valuri, deși n-ar fi avut voie, după preceptele religioase în vigoare, să-l și bea.
În ripostă, israelienii au trimis în Yemen câteva zeci de avioane. Au avut nevoie de 15 minute ca să le facă zob teroriștilor, interpuși ai teocraților islamiști persani, aeroportul capitalei Sanaa și să distrugă și o fabrică de ciment cu care extremiștii locali produceau material necesar construcției de fortificații și tuneluri teroriste. Cu aviația modernă, teroriștii yemeniți au încheiat-o pentru un timp, de acum încolo. Ar fi normal să se retragă în peșteri.
Anterior, autoritățile de la Ierusalim demonstraseră că știau cine e, de fapt, de vină, pentru tentativele teroriștilor yemeniți de a provoca, de la 2200 kilometri distanță, o baie de sânge pe aeroportul statului evreu: Iranul mulahilor. Așa că premierul Netanyahu îi trimisese ayatolahului Khamenei un mesaj clar, potrivit căruia regimul iranian poartă răspunderea directă pentru bombardarea statului evreu de către teroriștii Houthi și, ca atare, nu va scăpa nepedepsit, întrucât, după cum a precizat și ministrul iraelian al apărării, Katz, ”cine ne lovește, o va încasa înșeptit”.
Iată motivul real pentru care Houthi au promis mai nou că ”nu mai vor să lupte și nu vor mai ataca navele americane”, dacă se poate avea încredere în mesajul mitomanilor yemeniți, transmis unui mare specialist al epocii ”post-adevăr” și al ”faptelor alternative”, numit Donald Trump.
Pentru că, spre deosebire de cel din urmă, posesorul mândru al zgârie-norului ”Trump Tower”, la New York, unde alți teroriști islamiști au făcut una cu pământul, la 9/11, alte două turnuri celebre, cele ale WTC, yemeniții sunt obișnuiți să trăiască în epoca de piatră.
Revenirea în ea, prin raidurile chirurgicale, anglo-americano-israeliene, nu-i va fi șocat atât pe ei, cât pe mai-marii lor iranieni. Care chiar ar avea ce pierde, dacă s-ar declanșa în fine operațiunea israeliană de bombardare a fabricilor de bombe atomice iraniene, iar poporul prigonit al Iranului islamizat s-ar răscula și ar debarca regimul care-l terorizează de 45 de ani.
E evident că nu se poate avea încredere în teroriștii yemeniți. Ori în stăpânii lor iranieni. Care dau semne că ar vrea să aștepte zile mai bune, fără Trump și Netanyahu la pupitru, ci cu lideri ceva mai slabi de înger, ca să-și reia tentativele de genocid prin interpuși yemeniți, de fabricare de arsenale de distrugere în masă și de șantajare a lumii libere, prin piratarea comerțului maritim.
Or, cine își freacă mâinile de bucurie că teroriștii islamiști din Yemen au capitulat, ca tovarășii lor șiiți ai Hezbollah, din Liban, în trecutul apropiat precum și Hamas, în curând, ar face bine să-și tempereze euforia. Prea mult timp, guvernele de stânga de la Washington, începând cu administrația Obama, au tolerat și încurajat deopotrivă Iranul și pe interpușii lui din regiune, punând, între altele, bețe în roatele mașinăriei de război saudite. Care încercase, înțelept, să ajute la combaterea trupelor de proxy ale Iranului islamist și ale Frăției Musulmane din regiune și, mai ales, din Yemen, fără să obțină vreun ajutor american sau vesteuropean, ori chiar provocând ostilitatea fățișă a guvernelor de stânga din Vest.
Și de prea mult timp americanii se arată obosiți de războaie, retractili și izolaționiști. Abia în ultimele zile, administrația Trump a început un pic, dar încă prea timid, să-și arate, grație lui Marco Rubio, colții intervenționiști, trimițându-i pe izolaționiștii J.D. Vance și pe șefa Comunității de Informații, Tulsi Gabbard, în rândul din spate, în timp ce Trump a declarat, totuși, în sfârșit, în ”Meet the Press”, că vrea demantelarea completă a programului nuclear iranian. Și nu doar, cum se afirmase anterior, la Washington, așa-zisul program atomic, energetic ”civil”. Despre care nu se înțelege, rațional, la ce poate folosi, câtă vreme Iranul e edificat pe un ocean de petrol.
Abia când va fi dispărut hidra iraniană, aliații ruși ai ayatolahilor vor fi înfrânți, iar China comunistă își va fi îngropat planurile de invadare a Taiwanului, se va putea răsufla ușurat. Dar pentru americani, raidul israelian din 5 mai ar putea să fie un început promițător în procesul anevoios al reînvățării instrumentului descurajării și al drumului de parcurs înainte ca Statele Unite să înceapă să câștige totuși niște războaie, după ce le-a pierdut pe toate, de la cel coreean încoace.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
