Am scris de curînd despre cele mai mari partide din lume din diferite perioade de timp, în anii din urmă, în timpul comunismului și în anul 1989[1]. Făceam și distincția între sisteme competitive și necompetitive de partide, pentru că una este să intri într-un partid în mod voluntar, precum în democrații, iar cu totul altceva să fii obligat să devii membru, precum în regimurile totalitare sau chiar în dictaturi. Mi-am dat seama că am greșit să mă bizui pe statistici. Ele nu surprind o grămadă de aspecte ale realității înconjurătoare. Nu orice poate fi numărat, socotit. Cel mai mare partid din lume nu a fost Partidul Comunist Român, și nu este nici Partidul Comunist Chinez, nici BJP-ul indian, în prezent. Cel mai mare partid din lume este și cel mai vechi, funcționează de cînd lumea, și va fi etern. Și are filiale în toate statele, fie că sunt sau nu afiliate la Organizația Națiunilor Unite.
Cel mai mare partid din lume și din toate timpurile este Partidul Proștilor.
Funcționează cvasiclandestin, deși nimeni nu l-a interzis. Este la putere peste tot în lume. În același timp este în opoziție, astfel încît în ciuda alternanțelor la putere rămîne același partid. Este și marele obstacol în calea realizării celor mai importante politici (policies) făcute în interesul public al națiunilor și al întregii omeniri. Desigur, are mai multe nume. Puteam să folosesc un eufemism, în acord cu normele de political correctness, pentru că nu este potrivit să le spui proștilor pe nume, este un tip de discriminare raționalistă și intelectualistă. Mai potrivit este de pildă să-l numesc Partidul Instituțional al Disfuncționalității Cerebrale Parțiale și/sau Totale. Termenii ”prostie” și ”prost/proastă” au nenumărate sinonime, în toate limbile pămîntului. Am să menționez mai jos doar cîteva, încep cu limba română, dar seriile de sinonimie pot fi completate, în diferite limbi.
Stupiditate, imbecilitatea, gogomănie, ignoranță, nerozie, sotiză (franțuzism), dobitocie, neghiobie, prosteală, tîmpenie, nesocotință, aberație, absurditate, aiureală. Dar plaja sinonimică se întinde atît de mult încît din sinonim în sinonim ajungi către nebunie, care este altceva, deși nu se exclud; nu întîmplător, pamfletul lui Erasmus din Rotterdam Stultitiae Laus (sau Moriae Encomium) a fost tradus prin ”Elogiul nebuniei.”
Neghiob, bleg, nătăfleț, nătărău, oligofren, nătîng, nerod, prostănac, prostan, tont, năuc, stupid, tontălău, hăplea, hăbăuc, ignorant, incult, necultivat, ”Dorel”, (plus o grămadă de regionalisme). Există o categorie aparte, modernă, de proști: cei spălați pe creier (brainwashed) de către diferite regimuri politice sau în diferite situații existențiale. În regimurile totalitare, existau (și continuă să existe în China comunistă) mai multe categorii de instituții și procese de spălare pe creier folosite de autorități pentru a obține pasivitatea populației, lipsa de reacție și de critică. În mod paradoxal, după cum am mai scris, în regimurile cele mai libere și democratice, sunt nenumărate variabile independente al căror rezultat (adesea neintenționat, dar și intenționat) este spălarea populațiilor pe creier, de la consumerism și reclame pînă la emisiuni de televiziune și platforme de social media. Ele contribuie la multiplicarea rapidă a prostiei, care amenință adesea (simbolic sau fizic) meritocrația, știința, medicina, epidemiologia (vezi criza pandemiei).
Iar tipologia prostiei este cvasiinfinită. Nu doar că există categorii vaste, cu zeci de milioane de membri ori adepți sau spirite înrudite, dar mai există și prostia unică, personală, ireductibilă, a unor indivizi. În funcție de abordare sau gen literar ori artistic, prostia poate fi privită drept ceva comic, demn de satirizat, sau drept ceva de o gravitate extremă, cu consecințe de tip apocaliptic. În cazurile din urmă, prostia este de natură morală, iar nu intelectuală. Prostia se poate manifesta și la cei inteligenți ori educați, nu doar la cei săraci cu duhul ori ignoranți. Cu toate acestea, în epoca accesului instantaneu și liber la informație, lipsa educației nu mai poate fi invocată ca o scuză.
Exemplele de prostie/imbecilitate/ sunt atît de multe încît în timp ce scriam mi-am dat seama că am material pentru nenumărate capitole și subcapitole, ba chiar pentru o carte în mai multe volume. Mi-ar fi însă greu să îmi petrec restul vieții scriind despre exemplele care ne înconjoară. Mă voi opri doar la cîteva din cele cu gravitate, în particular din domeniile de interes public, politic, civic. Începusem cu tot felul de exemple comice, cu personaje populare ori anonimi de pomină, dar prin aceasta relativizam și minimalizam partea gravă, așa că le las pentru altă dată.
Prostia în forma cea mai agravantă este aceea a guvernanților lumii, care – în ciuda numeroaselor avertismente făcute în ultimele decenii – au permis proliferarea mai multor forme de poluare, iar pe deasupra transfomarea în realitate a amenințării existențiale care este încălzirea planetei. Asociați cu ei sunt proștii negaționiști, cei care – în ciuda numeroaselor dovezi tot mai șocante vizibile pretutindeni (extinderea deșertificării, topirea ghețarilor și a calotelor glaciare, ridicarea nivelului oceanelor) – susțin că nimic nu este adevărat. Proști sunt și aceia care le permit guvernanților să facă tot ce vor pentru a dăuna mediului sau să nu facă nimic pentru limitarea catastrofei, fără să reacționeze.
Cea mai agresivă formă de prostie la care asistăm în epoca digitalizării este vizibilă la nenumărații adepți ai teoriilor conspiraționiste. Mă refer evident la acele teorii conspiraționiste care explică altfel decît în mod logic, științific, prin verificări, măsurători, legi fizice sau chimice ori biologice, fapte, realități, fenomene, tendințe evidente, deja demostrate și/sau care pot fi testate. Varietatea este enormă, de la cei care cred că există o conspirație a celor care vor să îi facă pe oameni să creadă că planeta este rotundă și că se învîrte în jurul soarelui, pînă la cei care cred că Bill Gates intenționează de fapt să le injecteze ”cipuri” locuitorilor Terrei.
Din exemplele de mai sus decurge că ar fi o eroare să atribuim prostia numai celor care guvernează, exact așa cum procedează cei care cred că politicienii sunt la originea tuturor relelor din lume. În sens relativ, cei mai influenți proști sunt cei care au puterea și nu știu ce să facă cu ea. În sens absolut, cei mai mulți proști sunt printre cei guvernați și cei care se lasă manipulați. La noi (și nu numai) toți cred că se pricep la politică și la fotbal. Într-un articol din 1885 (”Prostia în viața noastră publică”), I. L. Caragiale, chipurile inspirat de un studiu publicat la Paris, arăta că esența prostiei este legată de contrastul dintre ceea ce își închipuie unii că știu sau că sunt (”pretenția”) și realitate. Dacă toți se pricep la fotbal, cum se face că selecționata noastră de fotbal nu s-a mai calificat de mult la un turneu final? Dacă toți se pricep la politică (inclusiv zidarul, ca să folosim un alt exemplu al lui Caragiale), faptul că nu se realizează ”eficiența instituțională” (cum spune un cunoscut political scientist), faptul că nu se lucrează ”în interes public” este legat de incompetență, una dintre cele mai periculoase forme de prostie.
Socrate a fost executat în Atena din pricină că denunța eroarea de a lăsa ca marile decizii din politică – știința cea mai complexă în polis – să fie luate de către cei mulți, de majoritate, persoane care care aveau alte ocupații decît politica, și a căror ignoranță și incompetență era periculoasă dacă îi puneai să ia decizii în chestiuni la care nu se pricepeau. Împotriva celor care credeau că știu ceea ce nu știau marele filosof al antichității obișnuia să spună ”știu că nu știu nimic.” Desigur, Socrate exagera. Atena avea o formă specială de democrație directă, iar votul în multe cazuri era doar o procedură decizională. Ceea ce voia el să spună de fapt era că în privința problemelor existențiale este nevoie de decizii bazate pe cunoaștere, știință, înțelepciune, nu doar pe opinia celor mulți, de regulă ignoranți ori lipsiți de expertiză. ”Tirania majorității” este legată de formele prin care prostia de tip minimă expertiză sau cunoaștere minimală se impune invariabil. Se uită lecția lui Alexis de Tocqueville privind mecanismele de atenuare a tiraniei majorității.
Exemplul politic cel mai șocant de prostie la care am fost martor s-a produs în mai 1990, cînd la puțină vreme după căderea comunismului, în mod liber electoratul nostru a votat în proporție de 85% pentru Ion Iliescu (peste 12 milioane de cetățeni). S-a folosit atunci expresia ”Dumineca Orbului”, care desemnează un alt sinonim, de tip eufemistic. Cecitatea intelectuală, politică, religioasă, culturală are nenumărate forme.
Nici o națiune nu are monopolul prostiei. Exemplului autohton i se poate contrapune unul la care a asistat aproape întreaga omenire: alegerile prezidențiale americane din 2020. Atunci, a cîștigat Joe Biden cu o majoritate confortabilă de peste 7.000.000 de voturi. Au fost cele mai monitorizate și mai corecte alegeri din istoria americană, pentru că s-au luat măsuri speciale pentru a împiedica amestecul Rusiei (precum în 2016) sau al Chinei (precum în 2012). Au fost cîteva zeci de contestații în justiție, urmate de renumărarea voturilor în cîteva state cheie, fără a se confirma denunțurile venite de la republicani. Cu toate acestea, o mare parte dintre votanții lui Trump (este vorba de peste 74 de milioane de cetățeni) au înghițit pe nemestecate minciuna privind falsificarea alegerilor. Una dintre urmări a fost atacarea U.S. Capitol de către gloate, parte a unei lovituri de stat eșuate.
Este o eroare să luăm în serios desemnarea Caracalului drept ”locul unde s-a răsturnat carul cu proști”. De fapt, prostia are proprietatea ubicuității. Se află în același timp în mai multe locuri. Prostie există pe toate continentele, în toate statele și satele, în regiuni și orașe, indiferent de mărime. Este la vedere, după cum există și camuflată.
O mărturie tragică a răsturnării carului cu proști în inima Europei a venit din partea teologului Dietrich Bonhoeffer: el se întreba cum a fost posibil ca țara poeților și gînditorilor care era Germania să se transforme într-o colectivitate de lași, escroci și criminali. Fiind închis pentru protestele sale față de rinocerizarea țării sale natale, el a reflectat și a ajuns la o explicație șocantă: toată decăderea comunitară inevitabilă a Germaniei nu era din cauza răului, a maleficului, ci a prostiei. El credea că răul poate fi expus, combătut și învins, în vreme ce împotriva prostiei oamenii se trezesc fără apărare. Proștii nu pot fi convinși sau schimbați, chiar dacă starea lor era mai degrabă de natură sociologică, nu psihologică. Comunismul a fost o altă formă totalitară de prostie. Iar dacă ne uităm la statele contemporane unde considerentele transcendente sunt primordiale în deciziile privind stările imanente ale realității, tot despre forme de prostie este vorba. De fiecare dată însă în combinație cu altceva.
Bonhoeffer avea să fie executat pentru atitudinile sale antinaziste și pentru legăturile cu cercurile care încercau atentatul împotriva lui Hitler, așa că nu a cunoscut integral dimensiunile monstruoase ale celui de-al Treilea Reich, culminînd cu Holocaustul. Prostia în combinație cu răutatea, cu cele șapte păcate capitale, și cu alți factori, și tot nu avem suficiente elemente pentru a explica nazismul. Ori comunismul. Sau fundamentalismele religioase.
Prostia funcționează bine mersi de una singură, dar și în combinații dintre cele mai surprinzătoare. Există prostia pură, inalterabilă. Și există prostia combinativă ori chiar labirintică. De pildă, combinația dintre prostie, lăcomie și cinism este una dintre sursele marilor inegalități de pe planetă, unde coexistă cîteva mii de miliardari și miliarde de oameni care duc o viață cu nenumărate lipsuri. În același timp, prostia este și cel mai mare egalizator care a acționat vreodată la nivel mondial, încălcînd toate diferențele dintre indivizi, comunități, state.
NOTE:
[1] Vezi Dan Pavel, ”Cel mai mare partid din lume”, Sens Politic, 14 aprilie 2023, https://senspolitic.ro/cel-mai-mare-partid-din-lume/.
