Pentru a susține randamentul (și disciplina) cenzorilor, un aspect important din viața cenzurii îl constituiau premierile sau pedepsele. Sistemul românesc a avut drept model instituția similară în Uniunea Sovietică. Ce trebuia să facă un cenzor ca să fie premiat?
În arhivele românești, exemple de premiere se găsesc din abundență, semn că se practica din plin și că această formă de încurajare era considerată una din cele mai eficiente măsuri educative. De pildă, „În Carnetul Agitatorului nr. 1/ianuarie 1961 al Comitetului Regional P.M.R.-Suceava, în pagina 10-a, într-un material de propagandă care trata despre alegerile de deputaţi din 5 martie a.c. se scria: „Echipele artistice trebuie să prezinte programe la Căminele Culturale cu ocazia adunărilor de demascare [trebuia „desemnare”] a candidaţilor F.D.P.” Mai departe se scria: „În întreaga lor muncă agitatorii trebuie să sublinieze că toate realizările poporului nostru ar fi fost posibile fără conducerea încercatului nostru partid marxist-leninist.”[trebuia „nu ar fi fost posibile”] Împuternicitul D.G.P.T. de serviciu, tov. Timingeru Gh., lecturând cu simţ de răspundere materialul, a sezisat greşelile de mai sus, fapt pentru care propunem premierea sa excepţională cu suma de lei 300.”[1]
Remunerarea se putea oferi nu doar pe baza unor rezultate concrete, a unor intervenții bune, ci și reieșind din activitatea ultimelor luni sau în preajma unor sărbători. În acest sens, exemplară este înștiințarea trimisă împuternicitului DGPT din Piatra Neamţ, pe 14 iulie 1961 (dar au mai fost trimise și altora):
„În ultimul timp activitatea dv. a crescut. Această creştere a avut la bază spiritul de răspundere, ataşamentul pentru muncă şi pregătirea politico-ideologică şi profesională. Aportul bun pe care-l aduceţi în munca profesională a permis conducerii instituţiei rectificarea salariulul dv. de la 1350 lei la 1550 lei. Aceasta trebuie să vă mobilizeze la o muncă din ce în ce mai bună, mai politică, mai de răspundere; acest lucru se poată obţine în primul rând prin lichidarea lipsurilor ce mai există încă în activitatea dv.” [2]
În afară de mărirea salariilor sau a primelor de tot felul, cenzorii se bucurau de anumite avantaje inaccesibile muritorilor de rând. De pildă, la un moment dat, DGPT solicită pentru Ludovic Tarnovschi, director general-adjunct al instituției, o autorizaţie de la Asociaţia Generală a Vânătorilor și Pescarilor pentru „împuşcarea unui cerb carpatin în regiunea Braşov, punctul Babarunca”. Referindu-se la situaţia cenzorilor, aceste „personaje cenuşii din birocraţia de mijloc”, cenzorul polonez Strzyżewski susţine ca aceştia aveau privilegii speciale, „în timp ce tinerii polonezi trebuiau să stea la rând 15 ani pentru un apartament, cenzorii erau puşi primii pe listă. Cei de rang înalt puteau să folosească magazinele speciale alimentare ale partidului şi locuri de vacanţe. Toţi cenzorii erau scutiţi de a apărea în faţa curţii pentru răspundere civilă sau penală.” Și cenzorii români beneficiau de privilegii asemănătoare.
O altă formă de răsplată și încurajare erau distincțiile. Cu ocazia unor sărbători oficiale, cenzorii erau, de obicei, decorați. Un tabel întocmit de Valerian Ionescu, directorul Serviciului Instructaj-Control, reprezintă o listă cu opt cenzori din provincie, care „au fost decoraţi cu ocazia Aniversării a 40 de ani de la înfiinţarea P.C.R.”, primind Medalia Muncii şi „40 de ani de la înfiinţarea P.C.R.”” Cenzorii își petreceau vacanțele în străinătate, vom întâlni și liste lungi cu tovarăși „aprobați” pentru petrecerea concediului departe de hotarele țării, ceea ce constituia un lux de care iarăși prea puțini beneficiau.
Dar și pedepsele, însemnând mustrări sau tăieri salariale, puteau fi, la fel de bine, motiv pentru o activitate mai calitativă și mai intensă. Sunt și exemple (mai puține) când greșeala cenzorului putea duce la concedierea și judecarea lui. De pildă, un cenzor sovietic, cu vechime de 15 ani în muncă, a uitat „Lista datelor care constituie secrete de stat” într-un taxi, ea a fost găsită de un funcţionar al ambasadei lituaniene, care i-a înapoiat-o. Kliment Voroşilov (preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem) îi descrie cazul lui Stalin şi cere ca cenzorul să fie dat în judecată şi pedepsit. Stalin semnează că e de acord. [3] La începutul anilor ’80 un alt cenzor sovietic fura şi vindea pe piaţa neagră cărţi din export. A fost dat, de asemenea, în judecată. (Un caz similar a existat și în România, când cenzorul Petre Săbădeanu a făcut comerț cu Biblii provenind din străinătate).
Motivele pentru pedepsire puteau fi cele mai diverse și vom aduce doar un singur exemplu:
„În ziarul „Hargita” – Miercurea Ciuc din 29.XII.1973 a apărut următoarea informaţie, înserată printre anunţurile de decese: „Astăzi, la prânz, orele 12,30 vor fi dezvelite, în piaţa Muzeului din Miercurea Ciuc, statuile lui Petöfi Sándor şi Nicolae Bălcescu. Familia îndoliată”.
Apariţia acestei greşeli a fost facilitată şi de lectorul D.G.P.T., tovarăşul Nagy Ştefan care, încălcând metodele de muncă, a acceptat să primească pagina la lectură într-un singur exemplar, acordând viza nu pe pagina lecturată, ci pe alta adusă ulterior din tipografie. În pagina primită la lectură, ştirea era formulată fără textul „Familia îndoliată”. În legătură cu plasarea ei printre anunţurile mortuoare, lectorul D.G.P.T. nu a avut nicio observaţie.
Până la depistarea întâmplătoare a greşelii, o parte a tirajului a fost difuzată.
Comitetul judeţean Harghita al P.C.R. a recomandat biroului organizaţiei de bază ca cei ce sunt vinovaţi pentru apariţia acestei greşeli să fie puşi în discuţia adunării generale de partid. Pe linie administrativă să fie sancţionaţi.
De la angajarea sa la D.G.P.T., 1 martie 1970, până în prezent, tovarăşul Nagy Ştefan a săvârşit mai multe abateri de la disciplina muncii, pentru care a fost sancţionat de două ori.
– La 2 noiembrie 1970, pentru o greşeala apărută într-un material oficial, publicat în ziarul „Hargita”, a foat sancţionat cu retrogradare în funcţie pe timp de două luni.
– La 25 noiembrie 1972, încălcând indicaţiile conducerii instituţiei cu privire la eliminarea definitivă a unui material din ziarul „Hargita”, tovarăşul Nagy Ştefan l-a vizat, iar materialul a apărut. Cu acest prilej i s-a dat un ultim avertisment verbal.
Întrucât tovarăşul Nagy Ştefan a încălcat din nou normele de lucru, propunem sancţionarea sa cu retrogradare în funcţie de la lector principal gradaţia a IV-a la lector principal gradaţia a IlI-a pe o durată de 3 luni. Totodată, propunem să i se dea un ultim avertisment scris.”[4] (7. I. 1974).
În situațiile în care cenzorii nu depistau greșelile erau acuzați de „lipsă de răspundere şi superficialitate în muncă”, „pripeala dovedită” în îndeplinirea sarcinilor principale de serviciu și li se aplica, de obicei, sancţiunea „retrogradarea pe trei luni” sau „mustrare cu avertisment”. Un cenzor putea fi retrogradat, „prin trecerea sa din funcţia de lector II cu salariul lunar de lei l,200 în funcţia de lector III, cu salariul brut lunar de lei 900”, pentru că s-a prezentat la serviciu „peste ora începerii programului în stare de ebrietate”. Putem consulta zeci de decizii, în care cenzorii, cândva premiați, puteau fi a doua zi retrogradați.
Tot pentru a avea rezultate cât mai bune, în cadrul DGPT se făceau rapoarte „de analiză minuţioasă a întârzierilor şi învoirilor de la muncă, pentru a descoperi eventualele fisuri în activitatea noastră în primul semestru din acest an şi a trage concluziile necesare pentru viitor” [5] (cităm dintr-un document din 1972). Sunt expuse, pe departamente, numărul de ore lipsite, apoi sunt prezentate, pe rând, toate persoanele care au întârziat, precum și motivele invocate:
„– la Publicaţii tovarăşele Agapie Achilina cu 36,40 ore în 24 învoiri şi Daroga Magdalena cu 32,20 ore tot în 24 învoiri, ambele pentru policlinică, au însumat mai mult de jumătate din învoirile realizate pe întreaga unitate ; – la Import-Export tovarăşele Iordan Alina cu 21,33 ore în 13 învoiri policlinică şi Tornioş Valeria cu 34,25 ore în 12 învoiri personale (din care una de 6 ore şi alta de 5,30 ore) deţin primele locuri.[…] Este şi o problemă de echitate să atragem atenţia acestor tovarăşi, cât şi acelora care gândesc în acest mod, că nu au o atitudine corectă, comunistă nici faţă de colegii din unitate, nici faţă de intersele muncii. Aceste ore înseamnă în fapt o pierdere apreciabilă din timpul de lucru care poate avea repercusiuni atât asupra calităţii muncii noastre, cât şi asupra operativităţii, a realizării la timp a sarcinilor ce revin instituţiei noastre şi deci nouă fiecăruia.
Întârzierile nu însumează pe ansamblu prea multe ore pierdute, dar din analiza lor se desprind unele aspecte semnificative – spre exemplu faptul că tovarăşii de la Secretariat au realizat cel mai mare număr de ore întârziere pe instituţie: 8,58 ore din totalul de 28,18 ore. Această situaţie se datorează în special faptului că tov. Botez a avut întârzieri de 2,30 , 2,05 , 0,55 , 0,30 ore, cât şi faptului că tovarăşa Ion Ioana are 21 întârzieri până acum – o cifră deasemeni record pe instituţie.”[6]. Concluzia la care ajung responsabilii de întârzieri: „Conducerea instituţiei, Comitetul de partid şi Comitetul sindicatului consideră că este o datorie patriotică a fiecărui lucrător al instituţiei de a folosi cu conştiinciozitate, conform cerinţelor actuale, timpul de muncă, pentru îndeplinirea la timp şi la un nivel calitativ superior sarcinile ce le avem.”
Pentru o activitate cât mai bună și un randament exemplar se ținea cont și de bolile de care sufereau cenzorii. Într-un raport intitulat sugestiv „Unele aspecte ale morbidităţii” (1972) vom găsi că angajații DGPT sufereau de psihonevroze, maladii digestive, cardio-vasculare, pulmonare etc., toate monitorizate și analizate minuțios:
„Analizând repertoarul salariaţilor instituţiei aflat la policlinica „Alexandru Sahia”, în care sunt prinse maladiile cronice de care suferă tovarăşii din evidenţa policlinicii, reies următoarele
date :
A. Psihonevroze. Dintr-un total de 279 salariaţi în Bucureşti, sunt bolnavi 64, respectiv 22,9 %. Procentul cel mai mare îl dau: serviciul „Radio-televiziune” (42 %), Direcţia „Import-Export” (32,4%), serviciul „Contabilitate” (28,5%), Serviciul „Literatură” (30%) şi Direcţia „Instructaj” (25%). Cele mai puţine cazuri le au serviciile „Personal” (0), Direcţia Administrativă (9%) şi serv. „Ştiinţă şi Tehnică” (9 %).
Apreciindu-se cazurile mai deosebite, reiese că pe primul plan se situează serviciul „Radio-televiziune” (21%), Direcţia „Literatură” (15 %) şi serviciul „Contabilitate” (14,2%), cele mai puţine cazuri grave fiind la Direcţia „Administrativă” (3%) şi Direcţia Tipărirea Presei Centrale” (3,5%). Dăm exemple din acei tov. care nu au luat concedii medicale: Radian R., Ionescu Blanche, Andreescu E., Enescu Veronica, Kardoş E., Turcaş E., Cracă.
B. Maladii digestive. În acestea intră ulceroşii şi hepatobiliarii în primul rând. Totalul celor bolnavi se ridică la 64 (dintre care 24 hepatobiliari, 10 ulceroşi şi 30 alte maladii digestive), adică 22,9%. Procentul cel mai mare îl dau serv. „Contabilitate” (57%), „Artă” (50%), Direcţia „Publicaţii” (45,4%), Direcţia „Literatură” (35%), Serviciul „Personal” (33%), Serviciul „Secretariat” (30,6%), Serv. „Ştiinţă şi Tehnică” (27,2%) şi Direcţia „Instructaj” (25%). Procentul cel mai mic îl au Serviciul „Ideologie” (11%) şi Direcţia Administrativă (12%).
În raport cu gravitatea cazurilor, procentul cel mai ridicat îl dau Direcţia „Publicaţii” (18%), Serv. „Artă” (16,6%), Serv. „Contabilitate” (14,2%) şi Direcţia „Literatură” (10 %), iar cel mai mic Dir. „Administrativă” (3 %) şi Dir.Tipărirea Presei Centrale (3,5%).” [7]
În 1975, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor devine Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (CPT), se fac multe transformări în instituție, printre care micșorarea numărului de angajați. De pildă, dacă în 1977 erau 350 de funcţionari, în 1977 – numai 286. CPT se desființează în 1977 și sarcinile principale ale cenzurii sunt preluate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, unde vor fi transferați o mare parte din cenzori, care își vor urma nestingherit activitatea.
(Fragment din Profilul cenzorilor din Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, în „Traversând comunismul: convieţuire, conformism, compromis”, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Romanesc. Volumul XI, 2016, Ed. Polirom, Iași, 2016, pp. 30-46).
NOTE:
[1] ANIC, CPT, dosar 32/1961, f. 242.
[2] Ibidem, f. 143.
[3] Большая цензура. Писатели и журналисты в Стране Советов. 1917-1956, (Marea cenzură. Scriitorii şi
jurnaliştii in Ţara Sovietelor in anii 1917–1956), ed. L.V. Maximenkov, Izd. Materik, Sankt Petersburg, 2005, p. 390.
[4] ANIC, CPT, dosar 2/1974, ff. 11-12.
[5] Ibidem, d. 6/1972, f. 65.
[6] Ibidem, ff. 66-69.
[7] Ibidem, d. 6/1972, ff. 138-141.
