Alexandru Gussi: Tentativa de occidentalizare din Rusia a fost incompletă și târzie, dar acest lucru este valabil și pentru România: occidentalizarea și modernizarea vin târziu, avem apoi în comunism o forma pervertită de modernizare, iar când ne integrăm în structurile euro-atlantice ne dăm seama că suntem tot departe de hyper-modernitatea în care intraseră societățile vest-europene. Ca rezultat avem acum două feluri distincte de pro-europeni și de pro-occidentali: cei care după 1989 au dus greul bătăliei politico-intelectuale, putem spune ideologice, a democratizării și europenizării, acestea fiind pentru ei legate de decomunizare. Apoi există o categorie de pro-europeni mai recenți care preiau, prin mimetism, conformism instituțional sau programe universitare, standardul cel mai progresist al occidentului. Avem astfel o ruptură între pro-occidentali vechi și noi care sporește confuzia și alimentează euroscepticismul. Cum credeți că se poate ieși din acest clivaj care pare că se accentuează?
Teodor Baconschi: Există și intelectuali de stânga destul de rafinați, nu doar comisari ideologici fără voie, vizibil inculți. Regret că, în acești ani, elita intelectuală hrănită cu nihilism și deconstrucție/demitologizare nu a dialogat cu elita intelectuală conservatoare, educată complex în tradiția Europei pre-Revoluționare. Cele două segmente ar fi putut găsi un teren comun în critica Iluminismului european (al cărui eșec istoric a generat atât noul conservatorism, cât și post-modernismul critic). Din păcate, ambele tabere au reflexul unei pedagogii mesianice, fără alternativă. Conservatorii de vână vechi-europeană tind să amalgameze Modernitatea și Post-Modernitatea, iar progresiștii dezvrăjiți, din siajul lui Nietzsche și Foucault, privesc solitari spre Post-Umanism, fără să priceapă că e nevoie de o reacție complexă și bi-partizană față de forțele tehno-politice pentru care condamnarea Omului e inevitabilă. În loc să caute dialogul cu figurile conservatorismului elevat, din familia lui Roger Scruton, progresiștii sofisticați preferă să-și caricaturizeze interlocutorii naturali, pe care-i bagă în același sac cu troglodiții neo-legionari ai Ortodoxismului anti-european. Tragicomic e că aceste două fețe ale intelectualității din România luptă pentru războaiele altora. Numai complexele noastre provincial-sincroniste ne fac să credem că n-am pierdut trenul și că vocea noastră e una printre altele, în piața europeană a ideilor. În realitate, noi suntem traducători de mâna a doua după Vulgata Occidentului post-modern: eram cu sute de ani în urmă la 1800, am rămas cu 100 de ani în urmă în 1990. Suma e amețitoare, în pofida mimetismului nostru de supraviețuire, care operează in vitro. Cu tot comunismul (ca modernizare forțată și încă în direcția greșită), societatea românească e occidentalizată doar ca pojghiță. O suprafață subțire de ghiață, pe care patinează nevrotic o mână de exilați auto-suficienți. Mai mult ne-am occidentalizat prin masele convertite la riturile societății de consum decât prin ”dezbaterile” noastre culturale, într-o țară unde avem numai 5% din populație în rândul cititorilor competenți.
Alexandru Gussi: Când spuneți asta simt o irepresibilă forță care mă împinge să întreb: cine e de vină? Ba chiar, îmi vine să și răspund, dar vor rezista tentației, poate și dumneavoastră. Cred că această de altfel perfect legitimă întrebare e totuși o capcană mentală care ne împinge inevitabil către găsirea de țapi ispășitori. Atunci aș lăsa problema vinovăției în implicit și m-aș lega de temporalități: când puteam accelera și diminua decalajul? Ne-am depășit vreodată condiția, sau, poate, vechea obsesie a identității naționale e semnul că nu ne știm condiția? În fine, vrând să evadăm din provincialism, atunci când îl conștientizăm, nu tindem să ne comparăm cu un ideal-tip al civilizației occidentale, comparație care ne complexează definitiv?
Teodor Baconschi: Aveți dreptate să ironizați implicit apucătura noastră de a ne explica neîmplinirile prin factori externi sau interni care-l exclud pe vânătorul de țapi ispășitori. Am căzut cu toții – cu frecvențe și intensități diferite – în această capcană. E o dilemă euro-asiatică preluată de la Rusia țaristă, primul nostru profesor de aspirație occidental-iluministă. Ca și Rusia, România modernă vrea să fie Occident și vrea (sau chiar reușește mereu) să fie simultan ”altceva”. Nu e catolică sau protestantă, dar nu e nici doar ortodoxă, de pildă: are o Ortodoxie latină. Și, tot ca Rusia, la o scară mult mai mică (de unde și amestecul continuu de tragic și comic) ne-am creat imaginarul unei vocații “pontificale”: nu suntem noi buricul lumii, dar sigur suntem singura punte, singura răscruce accesibilă a întâlnirii dintre Occident și Orient. Poate că, dacă am fi avut două secole de statalitate națională (în loc de unul), am fi căpătat reculul care ne-ar ajuta să privim aceste tribulații identitare ca pe un tipic sindrom al ”lumii post-bizantine” (mai curând balcanice). Moștenim un imperiu creștin de răsărit care a fost timp de un mileniu superior Occidentului, dar preluăm ștafeta în plină decadență a modelului, de unde și furia de a ne situa simultan într-un trecut idealizat și într-un prezent inabordabil. Însăși gândirea unui destin major – pentru o țară obiectiv mică-mijlocie – trădează un hybris. Pe de altă parte, oscilațiile noastre românești nu sunt imputabile românilor, ca subiecți istorici ai unei psihodrame mereu deschise: am fi putut acționa și reacționa diferit, dată fiind această amplasare pe o falie geopolitică? Evident, nu. Ce ni se întâmplă îmi aduce aminte de conduita românilor din diaspora: unii caută să se asimileze total, uitând cu tot dinadinsul de unde vin, în vreme ce alții rămân români până la moarte, urându-și patriile adoptive. Mi-aș dori ca acest tip de dualitate să nu se regăsească în țară. După istoria oriental-bizantină, greco-turco-slavă și balcanică pe care am avut-o, nu putem deveni 100% occidentali, doar pentru că fugitiva romanizare a Daciei e consemnată pe Columna lui Traian. La cum arată politica de convergență a UE – și saltul făcut de România post-comunistă în trei decenii – cred că urmașii noștri se vor elibera de complexele identitare atunci când toată Europa de Est va atinge ”media comunitară” la toate capitolele. Mai durează probabil încă trei decenii. După acel moment, vom afla cu adevărat ce ne poate pielea, adică cine suntem când nu ne mai întrebăm cine suntem.
Alexandru Gussi: Progresul tehnologic ne face azi să putem imagina o democrație perfectă și, în același timp și cu aproape aceleași mijloace, un totalitarism integral. Avem oare capacitatea de a distinge care este calea libertății și care este cea a servituții? Incompetența colectivă în aceste chestiuni tehnice îmi pare că explică multe din angoisele colective: o soartă ce părea în mâinile popoarelor democratice le scapă acum din mâini. De unde și neîncrederea, complotismul etc. Dar mă întreb și mai ales vă întreb dacă dincolo de incompetența în înțelegerea sfidărilor tehnologiei, capacitatea de alegere, inclusiv a elitelor, nu este limitată sau chiar anulată de refuzul maturizării spirituale de care vorbeați. Reperele care legau comunitatea sunt de-construite, delegitimate, “anulate”. Ieșind din creștinătate, ca să revin și la Chantal Delsol, ieșim și din toată înțelepciunea evangheliilor, din inteligența colectivă cu sursa în Cartea Cărților? Realitatea spirituală pare că este alungată treptat, dar definitiv, în exil interior. Poate democrația-liberală să evadeze, să uite sau chiar să condamne contextul civilizațional care a făcut-o posibilă?
Teodor Baconschi: Situația e fără precedent: în trecut, orice nouă tehnologie rămânea aproape de și la îndemâna celor care o aduseră la viață. Un război mecanic se adresa țesătorilor, un abac le folosea contabililor etc. Meșteșugul era circumscris unei bresle. Din secolul 20, după ce am intrat în Galaxia Marconi, am deschis era tehnologiei de masă, ajunsă la probabilul ei climax odată cu internetul. Tehnologii tot mai sofisticate pot fi folosite de oricine: nu mai e nevoie de o specializare tehnică pentru a avea acces la ele. Iar modul de întrebuințare e relativ accesibil. Acest aspect obiectiv conferă noilor tehnologii un aură magică și aparent naturală: niște miracole banalizate, intrate adânc în gestul cotidian al mulțimilor indistincte. Și tocmai această bază potențial universală sporește exponențial puterea celor care creează, depanează, ameliorează și posedă juridic respectivele ”minuni”. Așa ceva seamănă doar cu puterea statelor suverană de a emite monedă. De unde și apariția rapidă a imperiilor hi-tech, care au digitalizat societatea (economia, cultura de masă, finanțele) și au devenit concurenții geopolitici majori ai statelor, inclusiv a celor mai puternice. Cred că acești concurenți deopotrivă frapanți și subtili posedă avantajul epistemic de a construi un “metaverse”, deci de a folosi maximal impulsul uman spre imaginar, mit, suprarealitate și respectiv utopie. Chiar dacă folosesc o infrastructură industrială fizică (producția de soft & hard nu se poate lipsi de un suport material), aceste stranii entități capitaliste vând cea mai de preț “marfă”: visarea, refugiul, limanul închipuirii paradisiace, unde binele abundă nemijlocit. Nu putem încă măsura cu date suficient acumulate care va fi impactul acestei competiții real-imaginar asupra sistemelor politice democratice. Vor deveni ele o super Confederație Elvețiană – unde triburile digitale decid totul printr-un referendum permanent sau distopii totalitare care depășesc gradele de control social atinse de totalitarismele recente? Este digitalizarea condiției umane un surogat spiritual dezastruos sau un fabulos declanșator al potențialului nostru ascuns? Vertiginos de alarmantă dihotomie! Dar poate că senzația mersului pe sârmă e doar efectul temporar al unor inovații “disruptive” și nu suntem neapărat condamnați să jucăm ruleta rusească…
