Publicațiile apărute în afara hotarelor României în perioada comunistă constituie și azi principalul instrument de cunoaștere a exilului, a destinului miilor de români care au plecat din țară după 1945, a activității lor sociale, politice sau culturale. După căderea regimului comunist, mai multe colecții particulare au ajuns în bibliotecile și instituțiile din România, unele reviste au fost republicate, în ediții critice, cu note explicative de subsol, de pildă, revista Caete de Dor. Metafică și poezie, redactată la Paris de Virgil Ierunca și Constantin Amăriuței între anii 1951 și 1960, a fost reedidată la Editura „Jurnalul Literar” (în trei volume, îngrijite de Nicolae Florescu și Mihaela Constantinescu-Podocea), în 2000-2003. Revistele literare ale întregului exil sunt prezentate pe larg în Enciclopedia exilului literar românesc.1945-1989 de Florin Manolescu , la Editura Compania, 2003, 2010. Câteva reviste au avut parte de studii monografice, cu selecții ample din articole mai semnificative. Despre Vocea Libertății, apărută la Atena, a scris Georgeta Filitti, Din viața exilului românesc (1954-1957) (vol. 1, 2008); despre Lumea liberă a scris Mihaela Albu – Memoria exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York (2008), autoare care are, de altfel, preocupări constante pentru publicistica exilului: a mai publicat Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, vol. 1-2, Ed. Timpul, Iași, 2009, 2012; iar în colaborare cu Dan Anghelescu au apărut Presa românească din afara granițelor (2010); Revistele literare ale exilului românesc. Luceafărul. Paris – o restituire (2009). Spre deosebire de revistele supuse deja atenției de specialiști, BIRE este, în primul rând, o revistă longevivă. N-a apărut doar de două ori, ca Luceafărul sau, neregulat, timp de nouă ani – cazul Caetelor de Dor (din care au apărut 13 numere) sau ca Lumea liberă, ziar fondat (abia) în octombrie 1988. Buletinul de Informaţii al Românilor din Exil (BIRE) a apărut la Paris săptămânal, în primul an de apariţie, apoi bilunar, editat fără întreruperi de la 1 februarie 1948 până la 1 martie 1990.
De obicei, BIRE are 16 pagini, pe ultima fiind rezumate în limba franceză textele/știrile cele mai importante. Rubrici permanente: „Cuvântul nostru”, editorial, care apare pe prima pagină sau pe a doua, având uneori și subtitlul „Editorial”, „Știri – fapte – comentarii” (cu variantele: „Fapte”, „Puncte de vedere”), „Știri din țară”, „Buletin cultural și artistic”, „Viața politică în exil”, „Reportaj din țară”, „La închiderea buletinului” (pe penultima pagină). Rubrici sporadice: „Însemnări”, „Cărți noi”, „Comemorări”, „Din presa lumii”, „Pagini pascale”, „Pagina veselă”, „Eveniment”, „Caiet cultural”, „Galeria lichelelor” etc. De asemenea, în 1957, am identificat și rubrica „Bisericești”, pe care, ce-i drept, nu am mai găsit-o reluată ulterior.
După cum vedem și din titlurile rubricilor, revista are două preocupări esențiale: 1) România și locuitorii ei după schimbarea regimului politic și 2) viața românilor din exil. Printre temele cele mai importante abordate în paginile revistei, alături de situația social-politică din țară, schimbările provocate de noua putere, excesele, abuzurile comuniștilor, dar și activitatea exilului, evenimente culturale din exil și din țară etc., se evidențiază și tematica religioasă. Cele mai multe materiale în acest domeniu se referă la starea Bisericii Ortodoxe Române din România după 1945, dar există articole și despre distrugerea bisericilor, soarta unor preoți, opoziția religioasă, în general, prigoana minorităților religioase, interviuri și consemnări despre personalități religioase care au ales calea exilului ș.a.
Nici știrile despre Biserica Greco-Catolică nu lipsesc din paginile revistei BIRE. Fiind o biserică persecutată, interzisă de comuniști, tonul redacției nu va fi niciodată ironic sau reprobabil, ci mereu empatic și respectuos.
O știre de pe prima pagină, „Cum și când au murit în R.P.R. doi martiri ai Bisericii Catolice” (1 iunie 1957, nr. 246) este specifică în cazul informațiilor greu de aflat și de confirmat în acea perioadă:
„Informații demne de toată încrederea, parvenite din țară, desvăluie viața de martiri ai Episcopilor greco-catolici Mgr Aftenie și Suciu. Astfel, informațiile noastre arată că Mgr Aftenie a sucombat în beciurile Ministerului de Interne în anul 1951, în urma maltratărilor ce a suferit.
Corpul neînsuflețit al episcopului martir neputând intra într-o ladă ce era prea scurtă, călăii Securității i-au tăiat picioarele, ca să poate încape în acest sicriu improvizat. Mgr Suciu a sucombat de asemeni la Ministerul de Interne, în anul 1952, tot din cauza răului tratament.
Cele două corpuri nu se știe unde au fost duse de către călăii Securității.” (Vasile Aftenie a murit la Ministerul de Interne în 10 mai 1950. Ioan Suciu a murit la Sighet la data de 27 iunie 1953, (https://www.memorialsighet.ro/analele-sighet-6-anul-1948-instituionalizarea-comunismului-2/. După alte surse, Vasile Aftenie a murit la spitalul închisorii Văcărești, https://episcopiabucuresti.ro/episcopii-martiri/vasile-aftenie/).
În anul 1957, „50.000 de credincioși au defilat în tăcere, Duminică, 7 Aprilie, în centrul Londrei, unde la catedrala Westminster, Mgr William Godfrey a celebrat o slujbă în prezența demnitarilor Bisericii Catolice Engleze și a unui mare număr de exilați de dincolo de cortina de fier, printre care se găseau și refugiați români. «Rugăciunile noastre – a spus Mgr William Godfrey – se adresează lui Dumnezeu pentru a elibera pe toți cei cari au căzut victime ale persecuției, a falselor acuzații, a deținerii ilegale și a celor cari sunt împiedicați a-și practica religia».” („O grandioasă manifestație religioasă la Londra” 1 mai 1957, nr. 244).
În același număr, aflăm „Cum a fost sărbătorită Sfânta Înviere la Paris” atât la Biserica ortodoxă, cât și la cea greco-catolică: „Slujba Sfintei Învieri la Biserica Uniată Română din Paris a fost oficiată de Mgr Cosma, asistat de preotul Mărgineanu. Un număr impozant de credincioși greco-catolici au asistat la Capela din rue Ribera. După terminarea slujbei, credincioșii au fost invitați în saloanele Misiunii Catolice Române, unde au ciocnit ouăle roșii, oferindu-li-se și câte o felie de cozonac.”
Cu regularitate (anual), suntem informați și „Cum a fost sărbătorită ziua de 10 mai la Paris”: „Atât la Biserica Ortodoxă Română, cât și la Biserica uniată a Misiunii catolice române din Paris au avut loc Te-deum-uri cu ocazia sărbătoririi naționale a Independenței”. (16 mai 1960, nr. 310)
O altă preocupare era: „Câți episcopi și preoți greco-catolici mai sunt în România?” „La ora actuală, mai trăiesc în România doar trei episcopi legitimi greco-catolici și 318 preoți” (16 martie 1987, nr. 850); „Numărul credincioșilor greco-catolici e de 1.500.000 și trei episcopi având activitate clandestină” (28 iulie 1987, nr. 858).
Unul dintre cele mai emoționante texte privind Biserica Greco-Catolică este „Treizeci de ani de la suprimarea Bisericii Greco-Catolice din România” de Mgr. G. Cosma, Rectorul Misiunii Catolice Române din Paris.
Inițial o comparație între doi ani simbolici, 1918 și 1948, textul devine o pledoarie pentru libertatea religioasă și un omagiu adus credincioșilor care nu au renunțat la speranță și credință, în ciuda vicistitudinilor și persecuțiilor:
„Întâi decembrie 1918 este împlinirea unui ideal visat și urmărit de secole de întreg poporul român de la Nistru pân’ la Tisa. […]
Întâi decembrie 1948 a fost o parodie de sărbătoare frățească ce rănea sufletele și despărțea inimile românilor în pofida atmosferei artificiale de regăsire și revenire trâmbițată oficial dar silnic în sânul bisericiii.
Întâi decembrie 1948 este o dată care neagă dreptul de a crede și a mărturisi liber credința creștină catolică în haină orientală la aproape două milioane de români care au contribuit la plăsmuirea și crearea lui întîi decembrie 1918.
Se împlinesc la la 1 Decembrie 1978 treizeci de ani de la suprimarea Bisericii Greco-Catolice din România. […]
Regimul comunist care a ajuns la conducerea țării a întocmit în așa fel legiuirile statului ca să ajungă la legalizarea unui act ilegal, iar metodele și mijloacele pe care le-a întrebuințat cu violență și cinism trebuiau să obțină suprimarea legală a Bisericii Greco-Catolice.
Pentru a obține acest rezultat s-a decurs la defăimări de instituții și persoane, s-au rupt legături juridice internaționale, s-au lansat chemări paterne pline de vitregie și seci de dragoste fraternă, națională și creștină, s-au înscenat săboare, s-au siluit conștiințe la Cluj, București și Alba Iulia unde protagoniștii actului de revenire a greco-catolicilor la sânul bisericii mame sângerau întâi conștiința credincioșilor greco-catolici și jigneau în același timp conștiința întregului popor român. […]
Cine poartă răspunderea actului de desființare a biserici Unite? O știm cu toții și știe toată lumea. Punând această întrebare, nu vrem să jignim pe nimeni, ci pretindem repararea unei nedreptăți. Vrem și cerem libertatea religioasă și integrarea bisericii greco-catolice în viața neamului Românesc, potrivit ființei ei dintotdeauna.
Iar astăzi, întâi decembrie 1978, la treizeci de ani de la suprimarea ei, aducem un omagiu creștinesc și românesc acestei instituții care astăzi e vie și trăiește în catacombe în țara care a făurit-o. Omagiu reverențios Episcopilor, preoților și mirenilor care prin convingere și jertfire de sine ne-au încredințat exemplul dăruirii pentru credință și patrie.” (1 decembrie 1978, nr. 687, la rubrica „Însemnări”, pp. 5 și 7).
După câțiva ani, un alt moment revelator se numește „Recunoașteri tardive și insuficiente”: „După aproape 40 de ani de ruptură cu Vaticanul, regimul comunist încearcă o timidă împăcare. Pentru aceasta, în ziua de 19 Oct. 1984, Ceaușescu a semnat un decret prin care «Preotul Ioan Robu se recunoaște în funcția de episcop conducător al Arhiepiscopiei romano-catolice București». Este bine, dar mai mult decât insuficient, atâta vreme cât nu este recunoscută Biserica Catolică de rit bizantin în țară.”( 24 decembrie 1984, nr. 805).
Până în ultimii ani ai comunismului, autoritățile au urmărit atent orice manifestare religioasă, inclusiv mentalitatea copiilor și educația lor religioasă. „Chestionarul privind religia pe care elevii au trebuit să-l completeze în RSR” (publicat la 1 iulie 1986, nr. 837) este o dovadă grăitoare în acest sens:
„Subliniați răspunsul care vi se pare potrivit:
1. Mergeți la biserică sau la ore de educație religioasă? DA – NU – FRECVENT – OCAZIONAL
2. De la cine aveți noțiuni religioase? PĂRINȚI – BUNICI –RUDE – ALTE PERSOANE
3. Discutați acasă probleme ale religiei? NU – OCAZIONAL – FRECVENT. În caz că le discutați, când anume?
4. Dacă mergeți la biserică, explicați de ce? CONSIDERAȚI NECESAR – DIN OBIȘNUINȚĂ – SUNTEȚI OBLIGAT
5. La ce fel de evenimente religioase vă place să participați și de ce?
6. Care este, după părerea dvs. importanța religiilor în viața popoarelor?
7. Explicați în detaliu cum a apărut omul pe pământ?
8. Care este, după părerea dvs., adevărul, răspunsul corect? a) Omul este o ființă liberă. b) Acțiunile umane sunt supuse voinței lui Dumnezeu.
9. Când săvârșești o faptă rea sau un păcat față de cine ați greșit? – FAȚĂ DE ALTE FIINȚE UMANE – FAȚĂ DE DUMNEZEU.”
După ce întrebările sunt analizate și comentate, mai aflăm, fără surprindere, că „anonimatul testului, trâmbițat în gura mare, a fost de fapt o înșelătorie”, unii profesori au fost ulterior vizitați de niște „tovarăși” („cine erau nu e greu de ghicit”), care i-au „rugat” pe profesori să identifice cui aparțin anumite răspunsuri…
(fragment din „Tematica religioasă reflectată în revista BIRE”, publicat în volumul Abuz, trauma, memorie. Realități și consecinte ale comunismului românesc. Anuarul IICCMER. Volumul XVIII, Polirom, Iași, 2023, pp. 388-392)
