Va prezentăm mai jos câteva fragmente din lucrarea Marian Boboc, Revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului – Lupeni, august 1977. O biografie. Autobiografia lui Constantin Dobre, liderul revoltei din 1977, Editura Universitas, Petroșani, 2022, 676 p.
Din vorbă în vorbă, din august 2020 l-am provocat pe dl. Constantin DOBRE să-și aștearnă pe hârtie viața sa, cu bunele și relele ei. Întâi a refuzat, apoi, cu foarte mare greutate, a acceptat să-și scrie autobiografia. Unul dintre motivele refuzului său are rădăcini în modestie. Am insistat luni în șir atât eu, cât și soția mea Irina. În cele din urmă, l-am convins. S-a apucat de scris. Apoi, iar s-a răzgândit. Până la urmă, a finalizat prima parte a autobiografiei sale, care dă seama de viața sa de la naștere până imediat după 1990, când s-a stabilit în Marea Britanie.
Întrucât dl. Constantin Dobre a fost liderul revoltei din 1977, mărturia sa are o importanță de netăgăduit din punct de vedere istoric. Aceasta lămurește multe aspecte confuze sau deloc știute ale revoltei, împrăștiind ceața și norii, luminând adevărul istoric. Este o mare șansă, pentru istorie, faptul că dl. Constantin Dobre are o memorie prodigioasă și un condei sprinten. Talentul său narativ m-a uimit de la bun început, de când am început să primesc primele fragmente ale mărturiei. […]
Într-adevăr, copilăria și revolta sunt două momente importante ale vieții sale, cărora d-l Dobre le alocă un spațiu consistent și… suculent. Autorul are nu doar talent de povestitor, ci și mult umor, știind să fie, atunci când e cazul, și sentimental. Nu cade în dulcegării, știind să dozeze „zahărul” amintirilor.
Impresionantă este și sinceritatea d-lui Constantin Dobre. Dl. Dobre nu face parte din tagma celor care depun mărturie cu jumătate de gură sau a celor care spun adevărul în șoaptă. Din contră, el strigă adevărul, cu bărbăție, chiar și atunci, sau mai ales atunci, când nu-l avantajează întrutotul. Mărturisitorul nu coafează trecutul. El spune adevărul cu multă sete, cu multă sinceritate, ilustrată, acolo unde e cazul, de documente. Poate unora le poate părea cam excesiv acest mod de a apela la documente, însă, să nu uităm, Constantin Dobre este un om al istoriei. În această relatare nu-și mai aparține doar sieși. De aceea, apelează într-una la documente, care să-i certifice afirmațiile/ gesturile/ comportamentul. Cele mai multe documente sunt cele ale dușmanului, în cazul său Securitatea. În momentul când depui mărturie bazându-te pe armele dușmanului și când acesta e perfida Securitate, îți asumi un mare risc. Constantin Dobre e conștient de acest risc. Însă și-l asumă și spun eu câștigă. Securitatea nu a vrut ca revolta de la Lupeni să aibă eroi. Așa cum am arătat în carte, protestatarii au fost transformați în delicvenți de drept comun. Constantin Dobre, din cauza Securității, nu a fost un erou al timpului său. Ba din contră, a fost o victimă a răzbunării comuniștilor și securiștilor. Însă, prin comportamentul ei, Securitatea i-a ridicat piedestal de erou liderului revoltei. Doar o persoană puternică poate băga spaima în oasele unui sistem. Și dl. Dobre a fost un asemenea om. Să nu uităm că în 1977, Constantin Dobre este un bărbat tânăr, are doar 30 de ani. Nu îi pasă că în august 1977 are o soție și un copil de 4 ani. Se sacrifică pentru cauza comună: o viață mai bună pentru mineri și pentru Valea Jiului. Pentru aceasta îl înfruntă, cu un curaj sfidând inconștiența, chiar pe Nicolae Ceaușescu. Regimul nu îi va rămâne dator, îi va distruge viața, va da potențiometrul compromiterii la maxim. Îl va expulza din Valea Jiului, decenii la rând îl va urmări, pas cu pas, îi va asculta cu nesimțire vorbele din locuință și chiar din așternutul conjugal, va lansa cele mai abracadabrante zvonuri despre el, că a murit, că e un trădător. Da, că e un trădător, tocmai el care a avut curajul să îi înfrunte la anchete pe generali și colonei de Securitate. Dl. Dobre prezintă dovezi irefutabile ale netrădării sale. Cei care-l acuză, căci mai sunt destui și acum, nu prezintă nici o dovadă, nici un sfert de document. Unii dintre aceștia sunt persoane onorabile, frecventabile. De aceea e de mirare cum de consimt să participe, și după 45 de ani, la spolierea celui mai important personaj al mișcării anti-comuniste muncitorești din România, cum de fac jocul Securității (culmea, unii dintre ei reactivi la Securitate). După lectura mărturiei d-lui Dobre, aceștia, dacă vor fi onești față de ei înșiși, vor recunoaște că s-au aflat într-o eroare, că s-au lăsat manipulați fără voia lor. Cu siguranță, d-l Dobre, în marea sa generozitate, îi va ierta. Așa cum a avut puterea creștinească să-l ierte chiar pe Nicolae Ceaușescu.
Mărturia sa răspunde, fără echivoc, multor întrebări ridicate în spațiul public, mai ales în Valea Jiului.
Dl. Dobre crede că locul autobiografiei sale (partea I) nu poate fi decât într-o carte dedicată revoltei muncitorești anti-comuniste din august 1977 Valea Jiului – Lupeni, pentru că cea mai mare parte a vieții sale este legată ombilical de această mișcare socială. Pentru mine, ca autor al acestui volum, opțiunea sa de a o publica în cartea mea nu e doar foarte onorantă, ci și importantă pentru contribuția la adevărul istoric al unui moment important al istoriei muncitorimii din Valea Jiului. Îi mulțumesc d-lui Dobre, pentru încrederea acordată de-a lungul timpului, pentru colaborarea la această carte, laboratorul acesteia transformându-se într-un adevărat colocviu.
Se tot vorbește despre modele. Prin curajul, comportamentul, demnitatea și faptele sale istorice, domnul Constantin Dobre poate fi un model în societate. Sincer, eu nici acum nu înțeleg de ce dl. Constantin Dobre nu ocupă în societatea noastră și în istoria României, Văii Jiului – în special, locul pe care îl merită din plin: lider incontestabil al revoltei muncitorești anti-comuniste din Valea Jiului. Sper ca după acest volum, lucrurile să intre, cât de cât, pe făgașul lor normal.
[…]
Fragmente din autobiografia lui Constantin Dobre
Apariția lui Ceaușescu pe ghereta portarului, unde mă aflam
Data de 3 august 1977, orele 13.00 – 13:15. Acestea sunt data și timpul consemnate de mine în legătură cu apariția lui Ceaușescu la ghereta portarului de la poarta nr. 2 a minei Lupeni.
Ceaușescu a călătorit în automobil până la aproximativ 25-35 de metri depărtare de poarta 2 a minei Lupeni (cam la jumătatea distanței dintre podul de peste Jiu și poarta 2, unde mă aflam).
Personal, de la colțul terasei de deasupra gheretei portarului pe care mă aflam, am privit tot traseul lui Ceaușescu, parcurs pe jos, până la sosirea lângă mine. Ceaușescu era înconjurat de circa 25-30 de activiști de partid și de stat și gărzi personale de protecție. Toți minerii, împreună cu mine, strigau repetat și sacadat refrenul „Nu intrăm în mi-nă!”, iar cei care-l înconjurau pe Ceaușescu guițau refrenul lor favorit – „Ceaușescu și minerii”, abia auzibil. L-am remarcat din nou, în mod vizibil, pe același miner masiv care anunțase sosirea lui Verdeț cu expresia – „El este tatăl nostru adevărat”. Acel miner sau securist (nu știu!) a fost foarte activ în a-l proteja cu mâinile lui vânjoase pe Ceaușescu și pe cei care-l înconjurau. Tot el a fost cel care îi îndemna pe cei din jurul lui să strige la unison cu el si pe cei care-l înconjurau pe „conducătorul iubit”, „Ceaușescu și minerii!”. Din fericire, vocile acelor păduchi erau acoperite de strigarea minerilor protestatari cu expresia „Nu intrăm în mină!”. Așa cum îi instruisem, minerii au deschis un culoar foarte strâmt pentru a-i permite lui Ceaușescu și unei mici părți din cei care-l însoțeau să urce pe terasa gheretei. Același culoar strâmt s-a închis imediat în urma trecerii lui Ceaușescu. Pe ultima treaptă a scării ce ducea pe terasa unde mă aflam eu, Ceaușescu s-a împiedicat, dar nu a căzut pentru că a fost prins și ajutat să se echilibreze de către un individ îmbrăcat în haine militare, aflat chiar în spatele acestuia.
Pe treptele scării ce ducea către microfoane, în spatele și stânga lui Ceaușescu se aflau persoane din activul de partid și cei ce făceau parte din suita acestuia. O parte din costumații lui Ceaușescu, probabil securiști în haine civile, ajutați de alți așa-zisi mineri, îmbrăcați în haine noi minerești, au reușit să se strecoare și să se posteze la baza gheretei și privind atent în sus, către mine. Între oamenii lui Ceaușescu care mă supravegheau de la baza gheretei, mi-a atras atenția un individ brunet, înalt, vânjos și cu privire tăioasă. De la apariția lui Ceaușescu pe terasa portarului și până la plecare, individul și-a ținut permanent mâna dreaptă sub haina din partea stângă a pieptului, nescăpându-mă nici o clipă din ochi. Individul cu pricina nu a privit nici o clipa la stânga, la dreapta, în jos sau în spate și nici nu s-a sinchisit că se legăna ca frunza-n vânt din cauza îmbrâncelilor și agitației din jur. El avea misiunea, am crezut și cred și acum, să nu mă scape din ochi. Alții din jurul lui mai strigau către mulțime să nu se mai împingă sau să se agite. El nu se manifesta în nici un fel, doar mă privea foarte atent și gata să intre în acțiune. Chiar și în timpul busculadelor provocate de furia masei de mineri protestatari, când individul s-a ales cu o rană deschisă deasupra ochiului stâng din care-i curgea o dâră de sânge (probabil fusese lovit cu capul de peretele gheretei), nu am fost scăpat de privirea-i atentă.
Pe cozorocul de ciment de deasupra gheretei portarului, în spatele și pe lateralele terasei de pe cabina portarului, se aflau mineri protestatari. Privind în jurul locului unde m-am aflat, după ce Ceaușescu a urcat pe terasa de deasupra gheretei portarului, vedeam o nemărginită mulțime de mineri și cetățeni ai Văii Jiului dintre care sute se aflau în copaci, pe garduri, pe stâlpi, pe depozitul de lemne aflat la mică distanță si pe toate clădirile din apropiere. Într-adevăr, Ceaușescu și ai lui erau prinși între mineri ca într-un clește.
Descrierea lui Nicolae Ceaușescu
Ceaușescu, așezat în stânga mea, era de înălțime mijlocie, îmbrăcat într-un costum pe fond de culoare deschisă și cadrilat cu pătrate ce erau marcate pe laturile verticale și orizontale de linii de un albastru discret. Toată suprafața de pe umeri și partea de sus a hainei erau pline de mătreață. Cu toate că vremea era toridă, Ceaușescu era încălțat cu ghete maronii de genul acelor încălțări militare pentru ofițeri. Pe sub haină avea o helancă de un alb intens, închisă pe partea stângă a gâtului cu un fermoar abia vizibil, foarte îngust și tot de culoare albă, dar parcă mai închis la culoare decât helanca. Avea părul ușor ondulat, unsuros, plin de mătreață și pieptănat spre spate. Avea ochii obosiți, încețoșați, apoși și cu urdori la ambele extremități. Avea buzele destul de proeminente, udându-și-le frecvent cu saliva de pe vârful limbii. La ambele colțuri de la gură erau formate bobițe proaspete și uscate de mucoasă albă.
Ceaușescu trăda o stare vizibilă și amalgamată de nervozitate, îngrijorare, agresivitate și viclenie. I se citea pe față uluiala și îngrijorarea față de modul cum a fost primit. N-am văzut nimic la el din descrierile propagandistice de individ dârz și curajos. Încă de la apariția lângă mine și la auzul asurzitor și repetat de scandare a lozincii „Nu intrăm în mină!”, Ceaușescu își frământa mâinile, se legăna pe un picior și pe altul și privind întrebător către oamenii lui, parcă cerând ajutor, se văicărea gângăvit continuu și cu vocea joasa astfel: „Cecece…ce eeeee? Cecece…ce fff…faaaceee? Nununu…nu intlaaaaț în miiiină? Pppp…păi sss…să șșș…știi tototo…toalășe ccc…că șșș…șchimbam fff…foaia!” („Ce e? Ce face? Nu intrați în mină? Păi să știi tovarășe că schimbăm foaia!” – nota mea). Am fost și rămân convins că poticneala, gângăveala și bâlbâiala lui Ceaușescu s-au datorat impactului teribil produs asupra lui de îndrăzneala, hotărârea și agresivitatea minerilor. Nenumăratele deficiențe: lipsa de logică și de coerență, agramatismul, lipsa de agilitate mentală și spontaneitate etc., combinate cu megalomania, viclenia, aroganța, demagogia și extrema sensibilitate la lingușeli și laude, erau proprii și tipice individului prost și lipsit de o educație elementară. Colac peste pupăză, Ceaușescu era peltic la limbă, mânca din litere și pocea cuvintele. Am remarcat foarte clar că Ceaușescu nu putea să pronunțe litera r. Se auzea mai mult litera l în loc de r. Chiar și atunci când se străduia să pronunțe litera r se îneca, strâmba și până la urmă tot un fel de l îi ieșea din gură. […]
Confruntarea
În timp ce masa de mineri îmi scanda numele, l-am surprins pe Ceaușescu că privea către mine pe furiș. Am schițat gestul de a mă apropia de microfoane. Aveam și mâna ridicată, pentru a indica minerilor că urma să dau citire revendicărilor. La gestul meu cu mâna ridicată începuse să se facă liniște, dar nu totală. Se mai auzeau scandări ale numelui meu din mulțimea aflată mai la depărtare de locul unde se aflau microfoanele.
În acel moment a țâșnit din spatele lui Ceaușescu primul-secretar al comitetului municipal de partid din Petroșani – Clement Negruț. Acesta s-a așezat în fata microfoanelor, cu intenția de a saluta tovărășește sosirea lui Nicolae Ceaușescu. Negruț a apucat să zică doar următoarele cuvinte: „Tovarăși, dați-mi voie ca în numele oamenilor muncii din Valea Jiului și al comitetului municipal de…”.
Acesta a fost întrerupt brusc de o mare și asurzitoare huiduiala, colorată cu înjurături, amenințări și reproșuri. Strigătele de furie și amenințare erau însoțite de securi vâjâite pe deasupra capetelor, busculade, grupuri de persoane călcate în picioare, copaci zgâlțâiți și garduri care pârâiau din cauza agitației. Cei mai afectați fizic (zgârieturi vizibile pe fețe, sufocări și probabil rupturi de oase) de agitația creată au fost cei care s-au aflat lângă ghereta portarului, poarta metalică de la intrarea în curtea minei și zidurile înconjurătoare. Îi vedeam și auzeam pe cei din fața gheretei cum strigau disperați să nu se mai împingă că se moare. Alții, aflați în spatele celor din fața gheretei, strigau la cei din față să-l arunce pe Clement Negruț în mulțime. Politrucilor de lângă mine li se citea consternarea pe fețe.”
[…]
Fragmente dintr-un interviu luat de Marian Boboc lui Constantin Dobre
Apropiindu-mă de finalul acestei cărți, am mai purtat o discuție cu dl. Constantin Dobre, din care am mai reținut câteva aspecte referitoare la Ceaușescu și la costurile urmării sale de către Securitate.
Marian BOBOC: Domnule Dobre, sunteți unicul român din toată istoria comunistă a României care a avut curajul să-l înfrunte și să-l umilească pe Nicolae Ceaușescu în fața unei mulțimi de peste 40 de mii de mineri și cetățeni ai Văii Jiului, în timpul revoltei de la Lupeni din 3 august 1977. Ați împlinit deja vârsta venerabilă de 75 de ani. Ce gânduri mai aveți acum despre Nicolae Ceaușescu?
Constantin DOBRE: Domnule Boboc, unii spun „despre morți, numai de bine!”. Alții, printre care mă număr și eu, spun „despre morți, numai adevărul!”. Adevărul meu despre Nicolae Ceaușescu, în timpul evenimentului istoric de la Lupeni, l-am mărturisit în prima parte din autobiografia mea.
În plus, vă pot spune că timp de 30 de ani, în perioada 1977 – 2007, în gândurile mele l-am ținut responsabil și vinovat pe Nicolae Ceaușescu pentru strămutarea mea și a familiei mele din Valea Jiului la Craiova, unde mi s-a stabilit și domiciliul obligatoriu. Aruncarea responsabilității și vinovăției asupra lui N. Ceaușescu se baza pe amenințarea lui Ilie Verdeț („mâna dreaptă” a lui N. Ceaușescu) cu expulzarea din Valea Jiului, în timpul confruntărilor din primăria municipiului Petroșani dintre mine și politrucii Verdeț și Gheorghe Pană, la data de 5 august 1977 (am relatat episodul confruntărilor în autobiografia mea). Mărturisesc public și în premieră absolută, cu maximă sinceritate și responsabilitate, că m-am înșelat când l-am învinovățit pe Nicolae Ceaușescu și-L rog fierbinte pe Bunul Dumnezeu să-mi ierte gândurile negre și păcătoase.
Adevărul l-am descoperit abia în anul 2007 din dosarele întocmite de Securitate pe numele meu. Ordinul de expulzare a mea și a familiei mele din Valea Jiului a fost dat de generalul locotenent Nicolae PLEȘIȚĂ, șeful Departamentului Securității Statului (DSS) din cadrul Ministerului de Interne – ordin menționat într-un raport scris și semnat de colonelul David GOLEA, șeful Securității Județului Hunedoara și șef al Comandamentului trupelor de represiune din Valea Jiului formate din ofițeri și subofițeri de Securitate și Miliție, dislocați în Valea Jiului din 7 județe ale României (extrasul original din raportul col. Golea, privind ordinul dat de generalul Pleșiță l-am atașat în autobiografia mea).
După cum bine se cunoaște, uciderea prin împușcare a lui Nicolae Ceaușescu, în ziua Sfântă de Crăciun din 25 decembrie 1989, a avut loc într-o unitate militară din Târgoviște, aceeași unitate militară unde eu mi-am satisfăcut serviciul militar. Nu-mi pot asuma aroganța și nici nelegiuirea de a judeca sau măcar de a comenta în vreun fel sfârșitul lumesc al lui Nicolae Ceaușescu. Afirm doar că m-am rugat creștinește la Milostivul și Atotputernicul nostru Dumnezeu să ierte păcatele lumești ale lui Nicolae Ceaușescu și să-l ocrotească și odihnească în pace și liniște.
Marian BOBOC: Domnule Dobre, cunosc foarte bine dosarele dvs. de Securitate. Le-am studiat filă cu filă și am audiat de mai multe ori caseta interogatoriului la care ați fost supus de către generalul de securitate Emil Macri și colonelul David Golea, șeful securității județului Hunedoara. În dosare apar o mulțime de grade superioare de ofițeri de securitate și cu o preocupare specială și anormală, vecină cu paranoia, pentru urmărirea și supravegherea permanentă a dvs., cu toate mijloacele Securității. Tot timpul m-am întrebat cât o fi costat, în termeni financiari, toată această preocupare a Securității numai pentru a vă urmări și supraveghea! Dumneavoastră aveți vreo idee?
Constantin DOBRE: Bună și interesantă întrebare, domnule Boboc! „Preocuparea specială și anormală, vecină cu paranoia” a ofițerilor din ierarhia de vârf a Securității pentru urmărirea și supravegherea mea poate fi explicată prin ceea ce reprezentam eu în mintea acelor securiști și importanța ce mi-o atribuiau, anume, citez: „DOBRE CONSTANTIN, principalul exponent al elementelor care au contribuit la evenimentele din 2-3 august”, conform notei-raport a Securității semnată de colonelul David Golea (notă-raport detaliată și fotocopiată în autobiografia mea).
Acum vă răspund la întrebare.
Cu câteva luni în urmă m-am ocupat de efortul financiar al Securității pentru urmărirea și supravegherea mea pe perioada 4 august 1977 – 22 decembrie 1989, adică pe o perioadă exactă de 13 ani, 4 luni și 18 zile sau 4883 de zile și nopți. Am făcut și o listă cu toate calculele în lei și dolari americani, la cursul mediu de schimb valutar din perioada august 1977 – decembrie 1989 (obținut de la Banca Națională a României), listă completată cu grafice și indicatori de referință pe care am intenționat s-o introduc în biografia mea, dar pe care am pierdut-o, probabil am aruncat-o la gunoi fără să vreau. În fine, din calculele făcute de mine a rezultat suma totală de peste 40 milioane lei sau echivalentul în dolari americani de peste 1 milion și 600 de mii, la cursul mediu de schimb 1 dolar american = 25 lei. Dacă ținem cont că Securitatea a expulzat din Valea Jiului 197 de persoane (cifră pe care o cunoașteți din dosarele mele de Securitate) și multiplicăm de 197 de ori suma financiară cheltuită de Securitate cu urmărirea și supravegherea mea ajungem la suma colosală de 7 miliarde și 880 de milioane lei sau 315 milioane și 200 de mii dolari americani, la același curs mediu de schimb 1 dolar american = 25 lei.
