Alexandru Gussi: Ați terminat ultimul răspuns cu următoarea observație: “Noua geografie europeană e doar o dorință pioasă, dar realizarea ei ar da proiectului comunitar un suflu de puternică înnoire. În acel context visat, Europa n-ar mai semăna cu o pâlnie a Vestului spre Est, ci cu un mare imperiu democratic echilibrat. În cel mult trei decenii, Estul ar deveni convergent și echivalent cu Vestul continentului. Abia atunci vom putea spune că Războiul rece s-a încheiat”. Recunosc și eu că este ceea ce ne putem dori, dar adevăratul test este când chiar sacrifici ceva pentru a atinge aceste obiective nobile. Mi-e teamă însă că nici la nivelul UE nu sunt puse faptele acolo unde vorbele au ajuns de mult, și nici la nivelul nostru mic, național. De altfel, asta e o scuză care acuză, cea că suntem prea mici, deci nu putem face mare lucru, spre exemplu pentru Ucraina. Revenind însă la Est-ul european în general, aș observa că, până acum, acesta a adus UE mult mai puțin decât UE a adus zonei. E o observație care unora le pare banală, pentru alții însă nu e deloc evidentă. Celor din urmă le-aș aminti măsura în care tocmai criza de identitate post-comunistă a fost rezolvată prin vocația europeană. E interesant însă că acolo unde opțiunea politică europeană a fost mai rapidă, entuziasmul popular a scăzut mai repede și s-a transformat în expresii ale unui naționalism mai mult sau mai puțin suveranist. În ciuda unor sondaje mai recente, opțiunea populară proeuropeană din România ajunsă mai târziu în UE a rezistat mai bine. Mă întreb dacă acesta nu e și efectul crizei de legitimitate cronice a instituțiilor din interior, agățarea de idealul european fiind astfel nu rezultatul unei vocații în termeni de valori, ci un fel de alegere a răului mai mic în termeni geopolitici. Asta ar explica de ce după europenizarea noastră instituțională nu ne-am mai democratizat, cred chiar că ne-am de-democratizat.
Teodor Baconschi: Moralismul intrinsec al Vestului – adică rămășițele radical secularizate ale Reformei protestante și ale catolicismului “social” – a produs, volens nolens, o reacție totuși substanțială de solidaritate cu Ucraina agresată de Rusia. De la 24 februarie 2022, am asistat la contradicția dintre inerția lucrativă a conlucrării Vestului cu Moscova și parada virtuților stimulate de atmosfera Woke. E ca și cum cancelariile vestice și Comisia Europeană ar fi tras simultan în direcții opuse, fără să se rupă în două, ceea ce probează succesul lor sub stres strategic. Cât privește întrebarea “cine a dat mai mult”, cred că merită să facem socoteala dincolo de cifra fondurilor structurale nerambursabile. Vestul a obținut tot ce a vrut în economia Estului, de la fabrici și terenuri agricole, la managementul companiilor energetice și de la contracte de înarmare până la influența culturală copleșitoare. E adevărat, neo-comuniștii români – grupați în imensul FSN – au împărțit frățește prada cu noul hegemon democratic occidental. Au putut face asta pentru că democrația înseamnă – oricum i-am spune – tirania soft a majorității, iar grosul electoratului român a intrat în alegerile “libere” cu o mentalitate comunistă, anti-elitistă, rezultatul vizibil al deceniilor în care lupta de clasă a desfigurat societatea. Oricât de sinistru a fost spectacolul mineriadei din iunie 1990, Iliescu l-a organizat după ce câștigase alegerile cu 86%, obligând Vestul să discute cu un președinte deopotrivă nelegitim (dată fiind confiscarea violentă a revoltei populare anticomuniste) și masiv legitimat la urne. Să spunem că Vestul chiar ținea la standardele democratice în Europa extinsă. El nu știa însă că românii, bunăoară, pot prezenta uriașe butaforii – faimoasele forme fără fond – aproape la nivelul de excelență iluzionistă atins de ruși. Paradoxul europenizării instituționale ca premisă a deficitului democratic a fost până la urmă observat de Bruxelles: de aici a venit instituirea MCV (deci integrarea condiționată) și neacceptarea României în spațiul Schengen. Unei forme fără fond de la București i-a corespuns o formă cu fond redus din partea UE. Din păcate, acest comerț cu jumătăți de măsură a ciuntit profilul României în club. Am intrat aproape ultimii, într-un pachet codaș cu Bulgaria, și nu am ajuns niciodată la mijlocul (nu mai spun în fruntea) plutonului de noi membri. Pe de altă parte, G4 (Vișegrad) nu ne-a depășit neapărat printr-o democratizare mai rapidă și mai profundă: a dobândit un premiu pentru mai vizibila și mai vechea sa proximitate cu Occidentul, căruia i s-a alăturat printr-un plus de urbanitate industrială și afinitate culturală. La un veac după Primul război mondial, Europa centrală a primit un neașteptat de fructuos bonus habsburgic.
Alexandru Gussi: Credeți că și Ucraina beneficiază, chiar dacă într-o mai mică măsură, de acest “bonus habsburgic”? Au redescoperit vesticii fostul Lvov/Lemberg? Mi se pare că pe harta mentalo-geopolitică a momentului Polonia e mult mai aproape de Ucraina decât e România. Descoperim din nou că (non)acțiunea are consecințe. Totuși, credeți România va fi împinsă simbolic spre vest de o integrare a Ucrainei în UE? Mai mult, poate fi o astfel de integrare un stimulent pentru noi? Nu numai în termeni competitivi, ci și, mai ales, în termenii nevoii de a ne defini colectiv? Sunt utopic dacă mă gândesc că revelația eroismului colectiv ucrainian ar putea da gata sau măcar destabiliza ceva din mioritismul nostru constitutiv?
Teodor Baconschi: Dacă Ucraina învinge Rusia, atunci ea devine, cot la cot cu Polonia, emblema Estului european liber. O suprafață enormă, 80 de milioane de locuitori, sol de fertilă agricultură și subsol doldora de gaz și metale rare, cu valoare strategică. În plus, ea luptă pentru libertatea întregii Europe – așa cum s-a spus – dar insuflă curajul unui destin istoric mai cu seamă vecinilor săi direcți, care au suferit mereu din cauza cleștelui otomano-rusesc. Regret că România e fortață de împrejurări să devină aliata Ucrainei, deși ar fi putut alege asta imediat după comunism. Bucureștiul a preluat din 90 încoace naționalismul lui Ceaușescu: vecinii noștri sunt răi. Nimeni (sau aproape) nu a văzut că nu Ucraina, ci URSS ne-a răpit Bucovina de Nord și Herța, prin pactul dintre Stalin și Hitler. Nimeni, de asemenea, nu a văzut că Ucraina e cea mai bună pavăză geopolitică împotriva expansionismului rusesc. Și nici că Ucraina în UE ar asigura românilor din regiunile înstrăinate (dintre care mulți se declară moldoveni) un standard de tip european (așa cum ne tratăm și noi mai bine minoritățile după ce am devenit stat-membru). Inerția acestui tip de politică externă ne costă mult. Suntem însă specialiștii acțiunilor de la spartul târgului, așa că sper într-o relație București-Kiev care să capete substanță măcar de acum înainte, sub presiunea noilor realități configurate în război și la revenirea păcii. Nu trebuie să fim geloși pe biata Ucraina. Chiar și naționaliștii cei mai obtuzi ar trebui să priceapă că ea nu va intra peste noapte în UE și că va avea nevoie de cel puțin zece ani pentru a se reface economic. Victoria Ucrainei va spori prin ricoșeu importanța României. În fine, vechea idee poloneză a celor Trei Mări s-ar putea materializa. N-aș vrea să uit ultima dvs întrebare, la care răspuns afirmativ: da, eroismul cu care ucrainenii își apără țara va fi un exemplu și pentru noi, ajutându-ne să reconstituim un sentiment național just, adică scutit de excese retorice, demagogice și de fundalul defetismului mioritic. În războiul de apărare a țării lor, ucrainenii s-au dovedit temerari, civilizați (unde s-au mai văzut refugiați care nu-și abandonează animalele de companie?) și extraordinar de uniți. Bărbații, femeile și copiii acestei națiuni au fost exemplari prin sobrietatea demnă cu care au combătut nenorocirea abătută de Putin asupra vieților lor. E imposibil să ai un asemenea vecin și să nu-i urmezi pilda.