Alexandru Gussi: O cheie a diagnosticului pe care îl căutăm, sau cel puțin una din chei, poate fi această scădere constantă a așteptărilor colective de care vorbiți. În termeni politologici, lipsa de performanță instituțională e dată de o scădere a calității ofertei politice care răspunde scăderii nivelului de așteptare. E interesant că apariția de noi formațiuni politice nu rezolvă acest curent de profunzime. Să fie vorba de o formă de individualism produs de schimbarea socială, de modernizare, sau tocmai de o prelungire a atomizării sociale produse de totalitarism? Eu aș opta pentru a doua variantă. Modernizarea a fost, știm bine, compatibilă cu proiectele colective, pe când tocmai această atomizare (post)comunistă se traduce în dezinteres absolut față de un destin colectiv, față de chestiunea publică. Asta nu înseamnă că nu există o minoritate activă, chiar activistă pe diverse teme, dar ea e nu numai nereprezentativă, ci și segmentată, de cele mai multe ori dezinteresată de binele comun, concentrată numai pe mize unidimensionale. Deci până și partea mai activă nu așteaptă mare lucru în termenii destinului comunității politice, vrea cu ardoare doar ceva precis.
Teodor Baconschi: Și totuși (formulă concesiv-mioritică oarecum inevitabilă în context) continuă sincronizarea României cu lumea mai mare a UE, care devine tot mai discret-elegantă și ambițios-virtuoasă, dar nu prea mai ține pasul cu SUA și China, căutând totodată o imposibilă “antantă” cu Federația Rusă. Nu avem vechime și profuzime, după atâtea fracturi și traume istorice, dar agenda e la zi. Incluzând aici criza epistemică a politologiei occidentale, perturbată de teoriile despre “lebede negre”, “efectul fluture” și tot restul. Occidentul s-a instalat în zodia hazardului, a incertitudinii. Nimeni nu știe din ce e făcut viitorul, așa cum ne tot amintește Lucian Boia atunci când reîmbracă halatul de filosof al istoriei. Prin urmare, ambele ipoteze pe care le formulați — individualism capitalist vs atomizare post-comunistă – sunt plauzibile și pesemne combinate în realitatea socială de la noi: atomul solitar al universului totalitar a devenit individul egoist al societății de consum. Noile tribalisme – politice, ideologice, epistemice – sunt observabile și în Occidentul din care facem parte sau spre care continuăm să sperăm că facem parte. Aș căuta o explicație nu doar în prăbușirea Marilor Narațiuni sub barosul relativismului axiologic și al nihilismului, ci și în impactul Internetului, care dublează realul încă ierarhizat printr-o lume virtuală policentrică. Din pricina acestui fagure digital, cultura înaltă devine ea însăși o subcultură printre altele, cu un stil de viață aferent. Privit astfel, dialogul nostru nu e în față sau deasupra, ci laolaltă cu orice altă formă de interacțiune. Noi căutăm cauze și soluții generale, în vreme ce alții fac parte din bula tatuaților integrali sau cea Tik-Tok. Nu mai există criterii care departajează vertical. Altfel spus, destinul politic a devenit utopic. Nu mai locuim o singură cetate, cu patologiile sau aspirațiile ei unitare, ci un bazar bizar, în care grupurile se resping reciproc, pentru a-și afirma identitatea auto-suficientă. De vină e și virtualizarea vieții sociale, care te face să participi la cotidianul comunitar prin reacțiile emoționale prestabilite de Facebook etc. Nu mai ieși din casă pentru că ești prizonierul acestor rețele. Printre alte efecte ale noii forme de coagulare socială vedem și virtualizarea politicilor publice. Politicienii văd că o reacție unidirecțională se viralizează și reacționează mai mult pe social media decât asupra problemei pe care ar trebui să o remedieze în viața reală. Atotputernicia panoptică a internetului generează un soi de paralizie civico-politică.
Alexandru Gussi: Dar dacă sentimentul că “nu mai locuim aceeași cetate” e o viclenie provenită din dorința noastră profundă de a ne crede destinul individual deplin dezlegat de destinul cetății? Un spirit al timpului, care acum se exprima mai ales prin rețelele sociale, ne împinge să ne exacerbăm divergențele, intoleranțele reciproce, și delegitimează destinul politic care prin în context devine prin, așa cum spuneți, “utopic”. Dar dacă problema pare similară în democrațiile parcă obosite și în semi-democrația noastră, totuși observăm un cumul diferit de cauze, deci și de eventuale soluții. Văd în această similitudinea a crizei politicului de la noi și din Occident o paradoxală sursă de divergență. Spre exemplu, noi suntem lăsați la nivel european să utilizăm statutul de membri, dar pe fond să fim un fel de pasageri clandestini ai marii aventuri europene pentru că și aceasta e în criză. Asta face ca, individual și colectiv, să neglijăm urgențele, să relativizăm criza politicului, să o reducem la o banală criză. Ori ea nu e o criză de identitate, deci una vitală pentru comunitatea națională?
Teodor Baconschi: Complexul estic al “pasagerului clandestin” e un efect al Războiului rece, pe durata căruia cele două Europe n-au fost doar separate (ca ritm al dezvoltării și orizont sociocultural) ci și antagonizate ideologic, politic și strategic. Sudura nu se putea face doar prin dispariția Zidului berlinez. Cred că invazia Rusiei în Ucraina e prima ocazie post-sovietică pentru ca toți cetățenii UE să resimtă un pericol comun. Probabil că asta va estompa obișnuința vesticilor de a ne privi de sus și va spori profilul zonei estice în tabloul de ansamblu. Cred, pe de altă parte, că partea occidentală a UE trece printr-o criză de identitate mai profundă. Noi ne-am simțit mereu europeni, numai că regimul comunist ne-a izolat, făcând din Europa un mit, un ideal. Mitul acela era paradisul nostru terestru. Tindeam spre el. Aceea era direcția de mers, mai ales după ce piedica totalitară a sărit. Fondatorii UE au în schimb o mai mare oboseală istorică și o dramatică lipsă de scop. În timp ce est-europenii s-au deplasat spre Vest (mental, instituțional, cultural), vest-europenii n-au terminat de digerat dispariția imperiilor, așa cum nu știu cum să-i asmileze pe imigranții din fostele lor colonii. E rău dacă o cetate – în speță cea “carolingiană” – nu-și mai dorește decât păstrarea stării de fapt. Singura idealitate care-i rămâne privește tranziția “verde”, care traduce un retur arcadic. Sigura ei exemplaritate, bazată pe moralism, se exercită domestic, în relația patronal-pedagogică cu “noii membri” din Est. Încă o dată, cred că tragedia Ucrainei va consolida o identitate europeană în căutare de noi definiții. Dacă Ucraina, Republica Moldova și (să sperăm) Georgia se vor adăuga ansamblului comunitar, vom avea în Ucraina o lume slavă civilizată (practic continguă cu Polonia), în Republica Moldova o Românie mai mare, unificată valoric, și în Georgia un picior pe litoralul răsăritean al Mării Negre, o deschidere spre Caucaz. Deocamdată, această nouă geografie europeană e doar o dorință pioasă, dar realizarea ei ar da proiectului comunitar un suflu de puternică înnoire. În acel context visat, Europa n-ar mai semăna cu o pâlnie a Vestului spre Est, ci cu un mare imperiu democratic echilibrat. În cel mult trei decenii, Estul ar deveni convergent și echivalent cu Vestul continentului. Abia atunci vom putea spune că Războiul rece s-a încheiat.