Sursa: Revista Memoria

Țara lui „nu se poate”…

Timp de lectură 4 min.

În urmă cu mai bine de un an, împreună cu câțiva oameni de conștiință din Cluj și din țară, am gândit un proiect memorial prin care să dezvăluim, prezentului și posterității, povestea grupului de rezistență anticomunistă „Șușman” de la Răchițele.

Acestui proiect, pe care de la început l-am știut îndrăzneț, i-am spus Versantul Partizanilor din Apuseni, fixându-i și câteva obiective mai importante. În primul rând ne-am gândit să reconstruim casa familiei Șușman care să găzduiască un muzeu al rezistenței anticomuniste din Munții Apuseni. Ne-am mai propus, și asta ni se părea mai simplu de îndeplinit, să amenajăm traseul turistic Calea Partizanilor care să treacă prin câteva puncte semnificative pentru destinul tulburător al oamenilor din Grupul „Șușman”. Am găsit firesc ca aceste planuiri să fie întregite printr-o componentă editorială care să conducă la publicarea de articole și cel puțin a unei cărți despre organizația anticomunistă de la Răchițele.

Acum un an eram destul de încurajați cu privire la șansele noastre. Ideea Versantului a fost bine primită de societatea civilă, mai ales de cea sensibilă la o asemenea temă, de unde ne-au și parvenit câteva gesturi concrete de sprijin, inclusiv de natură financiară.

Urmarea firească a fost că am pornit la treabă pe toate liniile proiectului. Cel mai bine ne-am descurcat, cumva era normal, pe latura editorială unde depindeam aproape exclusiv de propriile eforturi. Împreună cu istoricul Cosmin Budeancă am redocumentat și rescris cartea Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Apuseni (1948-1958). Având un conținut substanțial modificat și completat volumul a apărut anul acesta la Editura Polirom.

Din păcate, nu la fel de bine au mers lucrurile cu casa-muzeu și cu traseul turistic. Aici am intrat imediat sub tirul birocrației omniprezente și care, la o adică și mai ales dacă este bine asmuțită, poate deveni atotdistrugătoare. Astfel că, după unele iluzii inițiale, am început să fim răpăiți din toate direcțiile cu demobilizantul „nu se poate”, „nu se poate”, „nu se poate”… 

Este acel „nu se poate” ambalat în documente, într-o gestică și verbalizări diverse, dar care este absolut păcătos și pustiitor prin consecințe. Primăria Mărgău ne-a transmis că în Parcul Natural Apuseni „nu se poate” construi. De subliniat că viteaza „interdicție” privește cele 5 panouri explicative, prevăzute pentru traseul turistic, a căror amplasare exclude utilizarea unor materiale neprietenoase cu natura, precum cimentul, fierul beton etc. Au existat și vreo două situații, intervenite la nivelurile mult mai simandicoase ale birocrației județene de partid și de stat, în care termenul legal de răspuns la solicitările înaintate a fost depășit cu lunile. Nici nu cred că se va mai deranja cineva să ne dea vreun răspuns. Într-un final, care oricum devenise previzibil, interacțiunile cu zeloasele instituții ale statului au ajuns și în stadiul soios al aluziei de tip politic. Neoficial, dar totuși explicit, ni s-a spus că am cam deranja, n-am înțeles precis pe cine și cum, pentru că Versantul Partizanilor „vrea să dezgroape morții” și mai ales pentru că este un proiect cu „implicații politice”. 

 În fapt, încercarea de torpilare a acestei intenții oneste, și cred necesară, de memorializare a victimelor terorii comuniste, nu numai că este abuzivă și imorală, dar își asociază și alte implicații nefericite. De pildă, arată că remanența mentală a totalitarismului comunist este un aspect cert care denaturează și condiționează calitatea actului administrativ și institutional. Ne mai putem da seama cât de departe am ajuns cu povestea condamnării comunismului, câtă vreme reprezentanți ai statului, indiferent de motive, se preocupă încă să ascundă crimele și fărădelegile regimului comunist. Implicit, acest „nu se poate”, dubios și oțărât, demonstrează cât de puțin se interesează autoritatea publică, prin „luminații” și „umilii” săi slujitori, de memoria celor care, în trecutul recent, au luptat, au suferit și au murit pentru libertate, demnitate sau pentru identitatea românească.

Mai departe, s-auzim numai de bine că doar „Cluju’ crește”, „Cluju-i fain” și pârâie pe la toate încheieturile de atâta strălucire, bunăstare, civilizație, democrație. 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.