Israelul e în fața unei decizii capitale. Va face oare ce-a omis, la insistențele SUA, după masivul atac iranian cu sute de rachete și drone din aprilie? Va declanșa statul evreu în fine un raid de mare amploare, unul devastator, care să distrugă facilitățile nucleare iraniene înainte ca Teheranul să-și producă, foarte curând, prima bombă atomică?
Poate chiar să decapiteze Iranul și să taie capul hidrei care terorizează Orientul Apropiat?
Sau se va supune cererilor administrației Biden-Harris, de a se abține de la o ripostă, prima facies pentru ca să ”nu escaladeze”, în realitate ca să nu-i pericliteze Kamalei realegerea?
Multe zeci de milioane de arabi suniți și de iranieni șiiți, ori de alte confesiuni, țin pumnii Israelului, sperând fierbinte ca Ierusalimul să pedepsească în fine atât de pustiitor regimul teocratic și terorist de la Teheran, astfel încât să-l debarce și să redea persanilor libertatea la care aspiră, pentru care s-au sacrificat în ultimii ani nenumărați eroi și eroine din Iran.
De la poltronii guvernului parizian la șeful antisemit și pro-terorist al organizației mondiale, Guterres, de la netoții de stânga, ecologiști și social-democrați care populează diplomația germană, la Casa Albă și Departamentul de Stat, Vestul nu știe decât să tremure de ”griji” că Israelul ”escaladează” și se va ajunge la un război de proporții în regiune. Motiv pentru care ar trebui, din unghi occidental, ca Israelul să se rețină.
În realitate, progresiștii din cancelariile occidentale par a nu fi excesiv de îngrijorați de soarta palestinienilor sau a civililor libanezi, pe care-i tot căinează. Par a se teme net mai acut de altceva decât de un război regional. Îi îngrozește posibilitatea ca statul evreu să-l câștige. Fiindcă, brusc, s-ar schimba fața Orientului Apropiat. S-ar dovedi că împăciuitorismul n-a funcționat, dar curajul și o acțiune militară decisivă pot face minuni. S-ar proba inepția potrivit căreia singura soluție a problemelor regionale ar fi, chipurile diplomația, deși e la mintea cocoșului din perspectiva tuturor oamenilor lucizi și informați, că diplomația nu face doi bani decât când e flancată de putere militară.
Or, nimic nu-i impresionează pe oamenii din Orientul Apropiat și Mijlociu mai mult decât forța militară și hotărârea de a o folosi, la nevoie, eficient și suficient. Impactul psihologic pe care l-au avut și le-ar mai putea avea loviturile militare israeliene, de la explozia de pagere la eliminarea nu mai puțin extraordinară a șefului hidrei teroriste interpuse a Iranului, Nasrallah, și de la raiduri la mii de kilometri distanță, în teritoriul Houthi, la decapitări ale mândriei regimului islamist iranian ar putea genera un miracol.
Unul veritabil, al acceptării statului evreu de către mase mari de musulmani, singura cale spre o pace autentică într-un Orient Apropiat, a cărui principală problemă e antisemitismul. În speță, o educație care-i programează pe palestinieni și pe mulți musulmani să nu accepte existența statului evreu în regiunea lui.
Dar în scopul realizării păcii, ar putea să fie nevoie ca Ierusalimul să riște dezacordul american și iritarea, furia Washingtonului, poate chiar ruptura de Statele Unite.
Va îndrăzni Netanyahu să meargă până la capăt? Nu știe nimeni, prea bine, în capitalele celor două țări care-i așteaptă, înfrigurate, decizia. Dar nimic nu i-ar face mai bine regiunii decât să scape de blestemul regimului iranian. Sau măcar de amenințarea arsenalului său nuclear. Nenumărate milioane de oameni se roagă pentru succesul Israelului.
Și o fac nu doar pentru că doresc răzbunarea pentru sutele de mii de morți din războiul civil sirian, uciși de iranieni și de interpușii lor libanezi, ci și pentru că se tem nesfârșit de tirania, infamia și agresivitatea toxicului și belicosului regim iranian.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
