De cîteva luni asistatăm la spectacolul nedemn al negocierii funcțiilor în cadrul guvernului coaliției executive PNL-PSD-UDMR. La fel a fost și după alegerile parlamentare din 2020, cînd s-a format guvernul coaliției PNL-USR-UDMR. Este un scenariu autohton repetitiv. De la stînga la dreapta sau de la dreapta la stînga, formațiuni românești sau minoritare, aceste partide au fost mereu preocupate exclusiv de funcțiile ocupate în guvern, de împărțirea ministerelor, agențiilor, de suplimentarea numărului de secretari de stat, consilieri, birocrați, de accesul la resurse și redistribuirea lor în cadrul propriilor rețele clientelare. În literatura de specialitate sunt numite ”office-seeking parties” – partide preocupate de ocuparea slujbelor, birourilor, funcțiilor. De-a lungul deceniilor, în particular în anii din urmă, am asistat la formarea coalițiilor în state precum Olanda, Germania, Finlanda, Israel, Italia, Suedia, Spania, Danemarca, Grecia, Portugalia ș.a.m.d., iar negocierile decurg conform unei logici total diferite.
Nu am auzit mai nimic la noi despre prioritățile legate de realizarea agendei publice, de promovarea unor politici (policies) în interes public (în sănătate, în combaterea marilor maladii, educație, în combaterea analfabetismului funcțional, în infrastructură și reducerea numărului de accidente fatale, protecția mediului, investiții, soarta tinerilor, oprirea migrației a milioane de cetățeni români, soarta femeilor și a celorlalți defavorizați etc.). Organizațiile politice cu asemenea priorități sunt numite ”policy-centered parties”, partide preocupate de promovarea politicilor. La noi, asemenea politici în interes public apar cînd ni se cere imperativ din partea Comisiei Europene (cum a fost și rămîne chestiunea nerezolvată a pensiilor speciale) sau din partea NATO (creșterea cheltuielilor destinate apărării naționale).
În general, este imposibil să lucrezi în interes public și nu ai cum să atingi obiective cruciale, pe termen scurt sau lung, dacă interesul pentru funcții este prioritar. Guvernele postcomuniste au avut ”eficiență instituțională” redusă, iar coalițiile și-au dus rareori treaba la bun sfîrșit din pricina acestui mod de a gîndi.
Pe scheme mentale similare, televiziunile, media în general, le cîntă în strună partidelor și comunică publicului numai chestiuni de tipul ”office-seeking”, cine va fi premier, cine ministru de finanțe, de interne sau al mediului ș.a.m.d., cine va schimba pe cine, ce partid revendică nu știu ce poziție. Faptul că nici măcar media nu prea este preocupată de realizarea interesului public este la fel de grav. Cel mai grav este însă faptul că și în societate, indiferent că vorbim despre elite/pseudoelite sau de gloate, acest stil de gîndire este foarte răspîndit. Partidele și media sunt aidoma unei părți enorme din societate, care nu pune presiune asupra lor, ca să le reformeze sau să le ridice standardele. Sunt însă și domenii în care mentalitățile sunt diferite (în corporații private, entertainment, afaceri, sistemul bancar, mediile universitare și culturale, în unele sporturi individuale sau de echipă).
De-a lungul anilor, i-am îndrumat pe studenții mei și pe cei care mi-au cerut sfatul să gîndească și să procedeze diferit, să se distanțeze de limbajul mahalalei pentru a descrie modul cum procedează actorii politici individuali și cei colectivi. La urma urmei, poate că ei aveau dreptate să folosească limbajul mahalalei în sens descriptiv, pentru că nu doar acel limbaj este problema, ci modul cum gîndește mahalaua, locul de unde provin ”băieții deștepți” și oportuniștii din partide, coaliții. Sintagma ”lupta pentru ciolan” nu este o metaforă, ci o mentalitate (individuală și colectivă) derivată dintr-o experiență de viață de tipul luptei pentru supraviețuire, dog eat dog. ”Băiatul deștept” provenit din mahalaua etică și ajuns ministru ori prim-ministru vrea să obțină cît mai repede licența sau doctoratul, chiar și prin furt intelectual (plagiatul). El (sau ea) nu și-ar pierde timpul niciodată făcînd cercetare (research) fundamentală și/sau în sens creativ, pentru a produce ceva original. Cînd ajunge la maturitate, ”băiatul deștept” vrea simultan pensie specială și cel mai mare salariu la stat, dar uită să menționeze din cîte consilii de administrație fac parte el și protejații săi.
Am văzut în ultima vreme o competiție între ”rechinii” din PSD și cei din PNL. Citiți-le declarațiile! Uneori este aproape imposibil să spui care sunt mai lacomi, social-democrații sau așa-zișii liberali (liberali doar cu numele). Lăcomia de bani, avere, putere (în latină avaritia) este unul dintre cele șapte păcate capitale și stă sub semnul lui Mammon. Or, atît liberalismul, cît și social-democrația, au fost încercări reușite pe plan european și internațional de a limita lăcomia oligarhică și de a realiza prin compensație – în modalități diferite – interesul public. La noi, liberalismul și social-democrația înseamnă altceva, moduri în fond complementare de a jefui averea publică și bugetul de stat. Culmea lăcomiei a fost cînd au vrut să le ia ministerele celor de la UDMR, deși în anii din urmă ”partidul” maghiarilor din România a avut cei mai performanți miniștri.
Doar greva generală a profesorilor a reușit să-i abată (o vreme) pe partenerii de coaliție de la cearta lor penibilă pe funcții. Cel mai mare pericol pentru cei angajați în ”ciolaniadă” vine dinspre populiști. Baza lor socială se tot lărgește. Dar populiștii noștri nu se înrudesc spiritual cu brazilianul Lula ori grecul Varoufakis sau olandezul Wilders, ci reprezintă pe aceia care nu au ajuns încă la masa bogaților. Ei se înrudesc cu frații lor mai mari, liberalii și social-democrații. Rămîne cum am vorbit.
