O caracteristică a epocii suspiciunii în care trăim e imposibilitatea de a emite o idee, părere, ipoteză, care să nu fie percepută ca « făcând jocul » lui X sau Y, care să fie deci descalificată printr-o intenționalitate presupusă, nu prin argumente. Această modalitate de a delegitima tot ce nu (ne) convine are însă o vulnerabilitate: utilizarea ei are valoarea unui auto-denunț al lipsei de argumente, al lipsei de interes pentru orice iese din cadrul îngust al simplificării maniheiste. Iar sfera politicii este raiul simplificării maniheiste: prin definiție cine nu e cu noi, e împotriva noastră.
Aceste gânduri mi-au venit citind mai multe texte în care nu puțini, din zona mass-media non-PSD sau chiar anti-PSD, resping, cu o vehemență demnă de o cauză mai bună, ideea că greva din învățământ are un substrat politic. În momentul în care PNL-ul și susținători mediatici ai acestuia au pus în discuție resorturile (posibil) extra-sindicale ale acestei greve, aceste întrebări (sau chiar acuzații) și-a pierdut din credibilitate, mai bine spus, tind să devină la fel de puțin legitime precum cei care le vehiculează. Iar PNL-ul e azi într-o groapă de potențial din care nu e clar că va mai ieși.
Totuși, dincolo de acest context de (auto)ridiculizare a Guvernului, a PNL, a președintelui Iohannis, nu putem să nu acceptăm câteva evidențe. Prima evidență e legată de o observație simplă: ce sindicalist pornește o luptă sau o negociere cu un guvern care stă să-și dea demisia? De ce acesta ar ceda? Întrebările nu sunt retorice: momentul este ales prost chiar din punctul de vedere al capacității greviștilor de a-și atinge scopurile. Mai mult, prestigiul profesorilor în fața părinților este deja scăzut, poate că greva este acceptabilă pe termen scurt, dar opinia publică cel mai probabil nu va susține o mișcare pe termen mai lung, care va bulversa organizarea întregului an școlar.
A doua evidență: personalitatea liderilor sindicali, parte a unor organizații sindicale încă mai oligarhice decât partidele politice, unși cu toate alifiile tranziției, simțindu-se « ca acasă » în studiourile televiziunilor « de casă » ale PSD. Dincolo de « cauza bună » pe care o susțin acum, plecând de la istoria lor, este justificat să plecăm de la o prezumție de ne-vinovație politică a acestora?
A treia evidență: interesul PSD era ca un conflict social de acest tip să izbucnească înainte ca ei să preia conducerea Guvernului. Iar asta e valabil în cele două mari variante ipotetice pe care trebuie să le luăm în considerare, plus o ipoteză complementară, care implică și interesul PNL:
1.Dacă « social-democrații » doresc amânarea rotativei, aceasta este o modalitate de a trage de timp. Bă chiar și o modalitate prin care președintele PSD Ciolacu poate argumenta, în fața bazei PSD, un eventual refuz de a asuma responsabilitatea de șef al Guvernului. Criza socială, dacă se agravează, este o ocazie pentru PSD chiar să și plece de la guvernare, probabil e însă prea devreme pentru asta. Nu trebuie însă uitat că PSD-ul poate « guverna » și din Parlament, a făcut-o în trecut pe vremea lui Tăriceanu (2007-2008) și Cioloș (2016). Cu cât PNL-ul e mai slăbit, cu atât capacitatea de șantaj a PSD-ului crește, indiferent dacă are sau nu Premierul, ba chiar indiferent dacă e sau nu la guvernare.
2.Dacă PSD vrea să preia esențialul puterii guvernamentale, deci și al responsabilității (ceea ce nu e deloc clar), are nevoie să apară ca un « salvator ». În vremuri normale, un nou Guvern, un nou Premier, sunt legitimați prin alegeri, eventual prin apariția unei noi majorități parlamentare. Un nou premier PSD ar apărea azi ca fiind rezultatul unui simplu protocol, asta nu-l legitimează cu adevărat, nu justifică o schimbare a întregului Guvern, nu dă perspectiva unei minime perioade inițiale « de grație ». Dacă însă ne trezim cu un PSD/Ciolacu pacificator social, situația se schimbă. Iar problema nu se va pune doar la nivelul sistemului de educație, indiferent cum se termină actuala criză, cereri de creșteri de salarii vor veni în cascadă, de la toate categoriile de bugetari, și nu numai. Spirala inflaționistă e o realitate care istoric este accelerată în orice an electoral. Un PSD se poate gândi că va guverna împărțind cadouri din poziția de ocupant al Palatului Victoria (asta dacă nu va dori varianta 1 amintită mai sus, împărțirea de cadouri din poziția sa de dominație parlamentară).
3. A treia variantă ține de situația în care Iohannis și conducerile PNL și PSD ar ajunge la un acord informal pentru declanșarea unor (improbabile) alegeri anticipate. Ce e improbabil, nu e însă și imposibil. Aici primul interesat de cuplul Iohannis-PNL. Dacă PNL nu vrea să se lepede de Iohannis, e condamnat să-și dorească nu numai continuarea relației cu PSD, ci și alegeri anticipate. Astfel de alegeri se pot naște dintr-o criză social-politică mai mult sau mai puțin artificială. Ne putem trezi cu un « război » mimat PNL-PSD, ba chiar acest război poate apărea chiar după ce PSD preia postul de prim-ministru. Atunci se va reedita clasicul « război între palate » ce poate spori zestrea electorală a ambilor combatanți.
În toate cele trei ipoteze, PSD-ul păstrează inițiativa și își regăsește un interes major, fie de aș-și mări puterea, fie de a intra în mod avantajos în perioada electorală. Nu putem demonstra că greva generală din învățământ este inspirată de strategia politică a PSD, dar cu siguranță sunt destul argumente în acest sens, cum sunt destule argumente pentru a spune că este o criză din care PSD are numai de câștigat. Și se comportă ca atare.
