Rosa Grădinaru [1]: Vineri, după două zile, ne-o scos și pe noi, femei, copiii, bătrâni… și deja erau morți de pe drum mulți… Vedeai pe ăla mort, ăla mort… Nu-l îngropa nimeni. Cine să-l îngroape? No, și pe urmă m-o dus și pe mine… da’ pe jos, nu cu trenu’… Și până sară ne-am dus și pe jos și cum am putut… și copiii i-ai mai țâpat în câte-o căruță, că mai vinea câte cineva cu o căruță… Și fiecare o mai avut un ban, țânut ascuns pe undeva… Și te duce cu căruța cât te ducea, da’ după aia le trăbuia iar bani… Și de unde? Și înainte de ne-o dus pe femei și copii, o zâs că toate bijuteriile să le predăm, că dacă nu te-mpușca… Io atâta mi-aduc aminte, c-am avut niște cerșeluși cu tri pietrișele roșii, și știu că mama mi i-o dat din ureche, și io am plâns după ei și am zbierat: Nu mi le lua! Și mama o zâs: Trăbă! Ce vrei, să te-mpuște? Mi i-o scos din urechi. Și mama o avut verighetă și și aia o dat-o… și cerceii, că numa’ aia o avut. Și le-o scos și le-o pus acolo. Și s-o adunat bijuterii… cred că kile. Că alții or avut poate și brățări, or avut și lănțișoare. Noi n-am avut. Am avut numai io cerșelușii ăia… Și ne-o dus! Și sara ne-am oprit și pân’ dimineață am stat într-o pădure la Moghilov [2], lângă Nistru… Nistru acolo era cum ar fi aicea Mureșul. Apăi ne-or trecut cu un bac… și unii or mai căzut, i-or mai și aruncat din ei… Și maică-mea ne-o țânut pe noi așe și pe bunica, pe mama ei, că era bătrână… Da’ ea nici n-o mai trăit mult dup-aia…
După ce-am trecut Nistru ne-o dus la o clădire, cred c-o fost vreun internat, cu jamuri sparte, uși stricate, niște paturi de fier, bucăți de pături, de perini… și ne-o lăsat acolo. Mama s-o dus imediat, o mai adus niște bucăți de pături, și ne-o aranjat repede un culcuș. Și știu că m-am gândit: „Vai, Doamne, un pic de supă…” Și dacă nu mai puteam de sete, mă gândeam și io ca copilu’: „Dac-aș fi io acuma la Nistru tătă apa aia aș bea-o…” Așa o sete-am avut atunci. N-am zâs nimica și-am stat acolo luni de zile, cu mama, cu frații… Bunica o murit imediat… De taică-meu când ne-a despărțit, a fost cu el și-un frate de-a’ lu’ mama, și n-am mai știut nimic… Și am stat acolo câteva luni. Dup-aia pe unele le-o luat și le-o dus în alt lagăr, în altă parte, pe unii în altă parte, și noi am rămas acolo. Și mama s-o luptat, s-o zbătut, mai fujea și ne mai aducea doi-trei cartofi fierți, o bucată de mălai… O fost foarte greu. Eu nici n-am putut să umblu c-am stat tot în pat acolo, pe patu’ ăla de fier, de mi s-o închilozat (sic!) picioarele… Și când mă dădeam jos nu puteam să umblu. [3] Și într-o bună zi… hopa! Se-auzea ceva zvonuri de undeva că ne trimite în altă parte, în Scazineț. Și ne-o dus acolo. Tot în Ucraina-i și asta, la o distanță de vreo 12 kilometri… Și tot așa era, o clădire fără nici o dumnezeire, fără nici un rost…
[Cosmin Budeancă]: Spuneți-ne câte ceva despre ceea ce primeați de mâncare?
Apăi ce să primim? Mai nimica. Câte-o zamă lungă din mazăre boabe… Și mazărea când îmbătrânește face viermi sau niște musculițe de-lea… Apăi mazăre de-aia fiartă-n apă sau dovleci… Nimica tătă! Mai la urmă nici de-aia nu ne-o mai dat, și trăbuia să te descurci. Și unde să mer’ să lucri dacă ești evreu? Cine te primea? Mama fugea, săraca, noaptea, și lucra pe la țărani, și vinea cu câte-o țâră de arpacașă fiartă sau cu o bucată de pâine foarte rea, sau cu o țâră de mălai ori câțiva cartofi fierți în coajă… Atunci eram cei mai fericiți… Și o fost acolo și ceva pomi, da’ nu fructiferi, și frunze de pe pomii ăia am mâncat. Și scoarță s-o mâncat de foame. Și dincolo o fost o căsuță cu niște ucraineni, și de multe ori, în loc să deie la un câine ceva ne țâpa dincoace de gard… Ai fi fost fericită atunci să ai niște coji de cartofi.
[C.B.]: Era acolo un fel de cantină sau cum se făcea mâncarea?
Nu! Să făceau câte-o mâncare într-un cazan, da’ nu în toată zâua… Și numa’ o țâră de zamă de-aia… Și fiecare s-o descurcat cum o putut. Doar de-aia or murit cu duiumu’, că or murit oamenii de foame și de frică… Nici n-am cuvinte să vă spun. Și cum vă spun, unde-am fost io la copii, făceau ei acolo ceva mâncare, că noi ce să facem?
[C.B.]: Haideți s-o luăm pe rând. Dimineața, la prânz, seara, ce vă dădeau de mâncare?
Pită cu miere… (râde ironic – n.e.) Dimineața ne da câte-o bucățică de pită și-o țâră apă… Apă! Da’ nu-ntotdeauna pită! Atât era bucățica de mare, cât o jumate de palmă… La amiaz de multe ori o țâră zamă de mazăre, și pe deasupra în loc de carne erau fluturii ăia, sau era zamă de cartofi înghețați… da’ nu prea găsai cartofu’… 2-3 bucățele erau și-o-țârucă de zamă. Câteodată nici nu știai ce zamă-i… Și erau vreo 4-5 bliduțe de tablă ruginită și linguri de lemn, și dac-am fost mai mulți copii: Hai! Mâncă repede să dăm și la ăia! Și seara poate de multe ori nimic nu ne dădeau… sau o bucățică de mălai… Atât! Doar de aia am ajuns la douășpe kile când am fost acolo…
[C.B.]: Cum a fost în celălalt lagăr unde v-au mutat, la Scazineț?
În Scazineț ne-o băgat iară într-o cădire de-aia de vai și-amar… O fi fost vreun grajd… Nici n-am cuvinte să vă spun. Erau niște cămăruțe cu câte-un jemuleț… și ne-am adăpostit acolo. Da’ mama repede, mai lua niște cârpe, chestii, și astupa geamu’… Fujea din lagăr, săraca, și orice ar fi lucrat, orice, numa’ să aveam ceva de mâncare, că și-acolo să dădea câte-o zamă de-aia de mazăre cu muște pe deasupra în loc de carne, sau cartofi de-ia înghețați, stricați… Și pân’ la urmă iar s-o zvonit că ne trimite în alt lagăr, bineînțeles tot în Ucraina, la 100 de kilometri de ăsta. Azi așe, mâine așe… Și pân’ la urmă, într-o bună zi, toată lumea afară, că trimite pe femeile la lucru, și pe copii îi duce înapoi la Moghilov. M-o smuls din brațele mamei… (plânge – n.e.) A fost… cel mai greu moment din viața mea… Atâta o zâs mama cătră mine: Să ai grijă de ei! Ce grijă puteam să am io de frați la vârsta mea? Și le-o dus pe toate la Tivrov, lângă Bug… Și pe noi ne-o dus înapoi, ălea mai mari pe jos, ălea mai mici țâpate în două-trei căruță, unu’ peste altu’… Acolo or fost cele mai groaznice clipe din viața mea… Când am fost cu mama aveam o bucățică de mălai, un cartof fiert… Acolo o-nceput greu’… Acolo cred c-or fost vreo 10 lagăre numa’ cu copii. Mulți, mulți! Și cum or tot murit, pe urmă or rămas două… pe urmă o rămas unu’… Acolo or murit și frații mei… Ăla micu’ o murit după două luni… (oftează – n.e.) Totuși, o trăit două luni… Ăl’ mare nici nu știu când și cum o murit… Veneau de două ori pe săptămână și umpleau o căruță cu vârf cu copii morți. Eu am supraviețuit… Nu știu cum. Mă gândeam câte-odată: „Vai, Doamne… numai să nu-mi fie frică că vine și mă omoară…” Dacă vedeam un soldat român… Apăi de nemți cel puțân… numai să-l fi văzut… No, ăsta o fost adevăru’, n-am ce să zâc, să mint așe și-așe…
Și v-am spus că frații mei or murit acolo. Pe ăla mic l-am întâlnit înainte de-a muri… Adică o fost tot acolo cu mine-n lagăr, da’ ăia mai mici o fost în altă cameră și io n-am fost capabilă nici să urc, să mă duc să-l văd, că nici n-am putut umbla de slabă. Și când l-am văzut… el m-o cunoscut… nu știu dacă o avut vreo patru kile… Vă spun că așa ceva n-am mai văzut! Atâta știu că „păsărica” i-o fost umflată, și era c-o cămășuță așe… și dezbrăcat… Dacă io am putut să-l țân în brață? No… Și aia o fost într-o vineri, mi se pare, și luni nu l-am mai văzut… De fratele mai mare n-am știut nimic… numa’ am aflat c-o murit… Atât… (oftează – n.e.)
[C.B.]: Iarna cu ce vă încălzeați acolo?
Cu nimic. N-am avut de încălzire nimic. De unde lemne!? Așa am trăit o iarnă întreagă… și am supraviețuit. La alți copii le-o degerat deștele de la picioare și le-o căzut… Stăteam toată zâua ghemuiți unu-ntr-altu’ de frig și de mizerie și tremuram. Dacă ai avut o pereche de ciorapi în picioare era bine. Nici chiloți, vă spun sincer, n-aveam… Stăteai și înghețai… Pă’ da’ altfel n-ar fi murit atâția… Și erau paturi din fier acolo și bucăți de zdrențe… Și ne culca de-a latu’, unu-ntr-altu’, unu-ntr-altu’, câte 10, 12… câți or încheput. Slabi, pieriți, piele și os… Așa am fost, piele și os. Te-ai culcat și-ai dormit între morți… Și te-ai sculat între morți… Eu asta am pățât-o pe pielea mea… Dormeam și de multe ori mă trezeam: „Mă, ce răceală îi aicea-n spate?” Și ăla din spatele meu sau din față o fost mort… Și ai continuat să dormi mai departe… Nu ți-o fost frică de ei… Mie nu mi-a fost frică de morți, mi-a fost frică de cei vii… de oamenii cu șepcile-alea… Vă spun că par lucruri incredibile da’ sunt adevărate, așa or fost… Și la un moment dat am rămas foarte-foarte puțâni… O’ murit foarte mulți copii… Nu pot să vă spun număru’, da’ foarte mulți or murit de frig și de foame. Dacă vă spun că de două ori pe săptămână venea căruța pentru morți și erau încărcați cu vârf, atâția mureau în timp de trei-patru zile, de foame, de frig și mizerie. Așa o fost…
[C.B.]: Și vara cum era?
O fost cald. Și iarn-aia care-am petrecut-o acolo sângură n-am putut să umblu, mă târâiam… Și când o venit primăvara, io ieșeam afară în curte-aia și stăteam acolo. N-am știut că soarele-i bun sau nu-i bun, da’ la un moment dat am sâmțât că parcă mă pot mișca, parcă era mai bine. Așa o fost. Cine n-o putut chiar să se descurce deloc… o murit. Cum vă spun io de mama… că no, mama-i mamă… prin foc și prin apă s-o luptat pentru noi. Și și unde o fost mama mea o’ murit foarte mulți, mulți de tot. Și, de exemplu, ne-o povestit tata mai târziu, el o fost într-un grajd deschis o iarnă întreagă… Și-or fost 1.300 de oameni, și până în primăvară o mai rămas o sută și ceva…
[C.B.]: Măcar apă aveați la discreție acolo?
Nu. Acolo se cară apa, că nu era rubinete și de-lea… Și când era cald mă gândeam: „dac-aș avea un pahar de apă aș fi cea mai fericită”. Da’ n-am avut nevoie chiar așa, să zâc că-mi trăbă chiar apă multă, că n-am avut după ce bea, dacă n-am mâncat…
[C.B.]: Cum erați îmbrăcată acolo în lagăr?
N-am avut decât o rochiuță pe mine, și cu aia am dormit, cu aia am umblat… o singură dată, când am fost în lagărul de copii, o venit foarte multe haine, cum îs secondurile (sic!) acuma… Am fost ca vai de noi… Nu chilot, nu combineu, o zdreamță din sac pe tine și am căpătat și io o rochiță și-o flaneluță cu gât sus, cu câțiva nasturi, și-aici cu două linii. Era cam pentr-un copil de doi ani, da’ mie mi-o fost bun atunci și la nouă… Și m-am bucurat de el… Și să știți că sfetăruțu’ ăsta l-am adus și-n Orăștie și l-am avut o perioadă, da’ nu m-o mai lăsat mama să-l țân… Trăbă să-l dăm… Nu! Nu! Vreau să-l păstrez toată viața! (emoție puternică – n.e.) Și mi l-o luat mama și l-o dat la un copil de vreo doi ani… Și am plâns după el. Am vrut să-l păstrez… Știți? (emoție puternică – n.e.)
[Valentin Orga]: Ați mai avut cumva vești de la părinții dumneavoastră cât ați fost acolo în lagăr?
Da. Să vă spun… Unde-o fost taică-meu o fost partizani. No, adică care au sub pământ făcute clădiri cu de-stea de transmisie… Și era o femeie frumoasă, care știa foarte bine nemțește, și o avut drum spre Moghilov… Ea cu taică-meu s-o cunoscut din Cernăuți… și o zâs ea: Domnu’ Kronenfeld, eu am o misiune la Moghilov… Și taică-meu zâce: Vai, poate să fie și copiii mei acolo cumva. Poate mai trăiesc… Și zâce ea: Să zâcem că trăiește careva dintre copii… Cu ce să-i ajuți? Ce să le dai? Bună ziua? Nu-i suficient. Și zâce: Și io ce să am…? De azi pe mâine o bucățică de mălai? Un cartof fiert… De-știa, că și el mai fuja la țărani să muncească… Mai punea câte-un petec la un papuc, câte ceva și-i dădea câte-o țâră de mâncare, cât de puțân, orice, că acolo-s oameni foarte săraci… Și zâce: Altceva n-am decât dinții din gură. Avea câțiva dinți de aur… Și zâce: Să mi-i trag și să-i vând. Aurul o fost aur întotdeauna, în special de dinți, și putea să facă câteva mărci. Și și-o tras dinții din gură… și i-o dat la doamn-aia și-o zâs că să-i vândă și dacă mă găsește pe mine să-mi dea banii… Deja era ultimu’ an, n-o mai fost control și de-lea. Și femei-aia o vândut dinții și-o făcut rost de 40 de mărci. Și vine la mine acolo, îmbrăcată frumos, nu ca un om din lagăre, slab, pierit, că dac-o fost cu partizanii… No, și m-o căutat și zâce: Să știi că taică-tău trăiește… îl scoate la muncă… Vin de la el și tare s-ar bucura să știe că trăiești… Și zâce: Nu vrei să-i scrii două cuvinte? Să vadă că-i de la tine… (plânge – n.e.) Io știam să scriu, da’ nu mare lucru. Ea mi-o dictat literele și i-am scris: „Dragă tată… ia-mă la tine!” Și mi-o lăsat mărcile-lea și s-o dus. Și io mi-am făcut un săculeț mic și mi l-am prins aicea, că n-am avut decât o rochiuță pe mine, cum v-am spus… No, și zâce: Io-ți las banii, da’ c-o mare condiție… dacă-n toată zâua strâci două mărci, și îți iei o juma’ de pită… Pă’ ai fi putut mânca o pită-ntreagă, așa erai de flămând. Și zâce: Îți iei și niște fructe, și mânci ca să-ți revii, că să știi că războiu’ n-o să mai dureze mult, că armata sovietică înaintează… Că taică-meu i-o spus că poate să-mi spuie orice că am minte mai matură.Și i-am mulțumit și m-am bucurat nespus… Și știți cum am fost? Cred că dacă mă tăiam undeva îmi ieșeau toate oasele afară. Piele și os! Apăi oasăle deformate, burtă nimica, picioarele… erau ca două bețe… Da’ nu numa’ eu, toți am fost așa.
Și aia o fost în luna iulie, o fost cald… Și țân bine minte c-am fost foarte economă… Trei zile am ascultat-o și mi-am luat niște mere, o juma’ de pituță… și tremuram după ie pân-o mâncam… Noi n-am fost înconjurați cu sârmă ghimpată, că n-am avut unde să fujim. Era un gard de ceva lațuri și am putut să cumpăr ceva dacă am avut bani… Și luam câte-o bucată de mălai din făină de mazăre de-aia verde, și era chiar verde. Și era rău! Și pe deasupra făcea c-o țâră de mujdei de usturoi ca să-l poți mânca… Și acolo mai aveam câțiva copiii, cum întotdeauna ai o prietenă, și ceva bucățică, așa, puțân, le mai dam și lor… După trei zâle ce m-am gândit io? Dacă stric două mărci pe zi… 20 de zile se gată foarte repede… Mai bine stric o juma’ de marcă pe zi… Și eu cu bucat-aia, că era mare, da’ nu era bună de nimic, cu bucat-aia atâta-s de fericită de… tremur de fericire. Așa am făcut. Am luat în fiecare zi câte-o bucată de mălai de-la cu o juma’ de marcă… Era mărioc așa… Și dintr-ăla mai ciupeam și la ăla un pic, și la ăla un pic, că să uitau gură-cască… Și am fost foarte bucuroasă. Când am mai avut numa’ câteva mărci deja am început să fiu iar necăjită, da’ totuși, cu bucata aia de mălai mi-am mai revenit un pic. Că ce căpătam de-acolo era nimica toată, o țâră zamă, cartofi fierți în apă, fără sare, fără grăsime, fără nimic…
[V.O.]: Și de la mama dumneavoastră ați avut vești?
Unde-o fost mama era o pădure în apropiere, și acolo o fost Bucu (sic!) cum îi Mureșu’. Și de parte-asta o fost români, de partea cealaltă o fost nemți. Și unde-o fost nemții or pus oamenii să sape o groapă comună, și după ce o fost făcută i-o omorât cu mitraliera. Și trei zile s-o mișcat groapa fiindcă o căzut și oameni vii, și răniți… Și o fost un bărbat care o fost frizer și or avut nevoie de el.Nevasta și copiii i-o omorât și pe el l-or țânut… El mi-o povestit! Știți? Și-ntr-o sară nemții nu știu ce chef or făcut și s-or îmbătat, și el o fujit de-acolo la partizani și s-o aliat cu ei. Și dup-aia el o căpătat și acte, că nu-i evreu, că îi în regulă… Știți? Da’ pentru el viața și-așa o fost gata… O fost un om la 30-32 de ani, da’ când i-o-mpușcat nevastă și doi copii o albit total… Și s-o aliat cu partizanii și-o spus că el face orice. Și omu’ ăla dacă o avut acte că-i neamț, că evreii care-s din partea Bucovinei toți știu nemțește… Și omu’ ăla mai venea și-n lagăre unde erau femeile și o vorbit și cu maică-me’, și cu încă o doamnă, care bărbatu’ ei o fost preot, și-o avut un copil care-o fost cu mine… Și maică-mea s-o plâns că are trei copii și nu știe de ei nimica, dacă mai trăiește vreunul, sau nu mai trăiește…
Și-ntr-o zi vine omu’ ăla și zâce cătră mine: Frații? Frați-or murit… Vai, dacă te-ar vedea mama ta cât s-ar bucura… Și i-am povestit de taică-meu, că trăiește la Țibulovka, și că nici acolo n-o mai rămas oameni… Că știți cum? Acolo te-or omorât dintr-odată nemții, da’ ăștia te-or lăsat să te chinui, să mori așe… pe rând. I-am spus că ș-o vândut dinții și mi-o trimis banii ăia… Și zâce: Io am o misiune aicea, și dacă Dumnezău m-ajută și-o-mplinesc, io te duc la mama, pe tine și pe copilu’ ăla… de v-am spus că mama lui o fost preoteasă. M-am gândit că vorbește și el așe… să nu tacă… (râde – n.e.) Nu m-am gândit că face treab-asta… Să vede că i-o reușit operațiunea aia că mă trezesc că vine și mi-aduce o păreche de cioci, făcuți să țână de la 12 pân’ la amiaz, cum îi vorba, subțiri dintr-o-țâră de pânză… Da’ io am fost desculță, că n-am avut papuci… Și eram tunsă „la zero”… Și mi-o adus și-un baticuț, și zâce: Să știi că am să vă scot de-aicea… Am acte, tot, și vă scot. Da’ nu să poate să te duc la mamă-ta direct… Te duc la un alt lagăr și te las acolo până duminică, fiindcă atunci îi piață aicea și vorbesc cu o căruță să ne ducă acolo, că îi încă departe, mai sunt vreo 40-50 de kilometri… Aia o fost miercuri, și az’ țân minte… în august, în ’43, când o fost încă războiu-n toi… Io n-am zâs nimic, da’ m-am gândit că decât să mă duc acolo, parcă mai bine să rămân… da’ până la urmă m-am dus… Și i-am zâs: Uite, din banii de i-am căpătat de la taică-meu mi-or mai rămas cinci mărci. Zâce: Să nu-i strâci, că și mama ta-i săracă, și n-are bani, n-are nimic… Și eu, ăia cinci mărci, nu uit niciodată, Dumnezău mi-i martor, i-am luat și i-am dat, câte-o jumate de marcă la 10 copii, cu care-am fost pretenă… să-și ieie câte-o bucată de mălai. Înainte să plecăm zâce: Îți spun ceva! Am să te duc c-un camion cu nemți… Când am auzât… să mor acolo pe loc. Da’ să nu-ți fie frică. Ei n-o să te-ntrebe absolut nimica, că vorbesc io, numa’ să nu te sperii chiar așa tare să leșini sau să-mi faci altă surpriză… Aia o fost miercuri… Joi, vineri, sâmbătă, duminică… și după cinci zile o fost 23 august. Înseamnă c-o fost în 18 august… În 18 august m-o scos, și când am văzut soarele… Vai Doamne! Am zâs că m-aș mulțumi și cum trăiesc, numai să fiu liberă, să nu-mi fie frică că mă omoară… Nu știu să vă spun cum am simțit când am ieșit din întunericu-ăla, din bezn-aia, din frigu-ăla, din mizeri-aia… că te-or mâncat păduchii acolo în mizerie și hainele alea de sac… O fost groaznic…
No, și după ce am ieșit o cumpărat un mălai și două pere… și zâce: No, banii? Nu-i mai am… Vai de mine! Păi cum? Ce-ai făcut? Apăi, știu că mama-i necăjită, și știu că n-are, da’ nu cred că-i mai necăjită ca copii ăștia… Nici „câr” n-o mai zâs… Și am stat acolo și s-o făcut ora șepte jumate, și o venit un camion mare de tot, încărcat cu roșii, cu ardei, cu mere… supraîncărcat. Heil Hitler! Și el vorbește cu nemții, c-o știut perfect, c-atunci și i-o știam… Și să urcă el în mașină, și face o țâră loc în mijloc între lăzile ălea… și ne suie… Da’ io când le-am văzut chipiurile… vă spun… n-am mai putut… (emoție puternică – n.e.) Așe parcă n-am mai văzut… Și ne-o așezat acolo în mijloc, și el tăt vorbea cu nemții, că era’ doi care erau în cabină și ei or condus și camionu’… Tăt o vorbit cu ei da’ nu mai știu ce… Am înțeles unele cuvinte, da’ parcă am și surzât… să nu aud limba jermană… Și după ce o mai trecut vreo juma’ de oră, de n-o mai fost chiar lumină așe, zâce cătră mine: No, acuma mâncă! Vai, să fi avut ceva de-aici de luat pentru copiii ăia… Io la copiii ăia m-am gândit atunci… No, ia o roșie. Era al treilea an de când n-am mâncat o roșie… Mâncă un ardei! N-am putut băga nimic în gură, da’ nimic, nimic, nimic! Parcă am avut un lacăt pe gură.
Și ne-am dus și s-o oprit camionul, și ne-o dat jos și ne-o dus într-un alt lagăr… Și acolo o fost tot numa’ copii, și bineînțeles că n-or mai fost păziți nici ăia… Vai și-amar… Și ne-o lăsat acolo niște mălai și două roșii… Și acuma gându’ meu: „Dacă nu vine… apăi ce-o să zâcă copiii ăștia? Că mânc mâncarea lor, adică zămuca ce le dă acolo?” N-am vorbit cu nimeni. Copilu’ ăla care o fost cu mine o fost de-odată cu fratele meu ăla mic, nici ăla n-o vorbit… Nu știu, o fi fost hăbăuc de cap… din suferință… No, și n-am știut ce să mai zâc, ce să mai fac. Stăteam acolo pe jos, în culcuș… așe-mbrăcată și… până la urmă, duminică pe la ora 11 când l-am văzut… parc-am văzut pe Dumnezău! No, ați pățât ceva? N-am pățât nimic. No, merem c-o căruță și ne oprim direct la mama…
Și ne-o pus în căruță, da’ am crezut că nu mai ajung la mama. Drumurile nu-s asfaltate și… io mor și nu mai ajung. Pe la 12-1, duminică spre luni, am ajuns acolo. Apăi controale pe drum… Și el tot arăta la hârtii, da’ ce hârtii nu știu… Și ne-o dat și mâncare, da’ cine-o mai putut mânca? Și odată am văzut că se oprește căruță și zâce: No, aicea intru eu. Voi mai stați încă, să nu facă vreun șoc… Și pe urmă, cine știe ce le-o fi spus, da’ după vreo 10 minute o venit mama… O fost noapte, beznă… și m-o luat în brațe: Vai, apăi asta s-o ales din tine? Am fost, cum vă spun, piele și os. M-o ridicat parc-am fost o pană… Și doamn-aia pe băiatu’ ei. Și acolo o fost ceva cu colectivurile, o fost o cămăruță mică unde fiecare o avut un prici. Nu cred că știți ce-i priciu… Pui câteva cărămizi, pui o scândură, și îți formezi un pat și îi zâce prici. Maică-mea era mai lângă ușă… și o stat șase femei, și fiecare o avut o bucățică de loc, și-o fost o cărăruie la mijloc să circuli. Și în noapte-aia atâta le-am povestit, și cum am văzut io moartea cu ochii… Că am și văzut-o într-o noapte… Să vă spun. Acolo unde-am stat în lagăr, nu știu ce-o fost acolo, școală cândva… o clădire ca un bloc… cu jamuri până jos… Și era-n mijloc un lighean de-la mare că dacă ne scapă să merem să facem acolo, în ligheanu-ăla… Dacă te-ai sculat din pat, cum am stat noi unu-ntr-altu’, n-ai mai putut să intri iară, că abia să mișcau copiii ăștia. Știți? Și odată, totuși, am avut ceva vise încurcate… Io mai țâneam și la vise câte-odată, așe ca copil… Și… mă scapă pipi, și trăbă să mă duc, doar n-oi face aicea întră copii. Și mă duc jos, afară… Vă spun că nu mi-o fost frică de morți. Puteam să văd, că doar am dormit cu ei… Și când să mă pun așa să fac… cum eram, în pielea goală, că așa am mai dormit vara, ca să-mi păstrez rochiuța… și când stau așa văd un om supranatural. Adică foarte-foarte înalt… și să uită la mine și mă cheamă. Și io m-am gândit: „Hai, Doamne, atâta-s de slăbită și amărâtă de văd ce nu trăbă…” Și începui să mă frec la ochi… O durat treab-asta două-trei minute și el s-o tot uitat la mine. Și era foarte înalt, poate de vreo doi metri jumate, trei metri… Io așa l-am văzut, enorm de înalt… Și dup-aceia mi-o făcut impresie că se-ndepărtează cu spatele și aud glasu’ meu: Rosaaaaaaa! Ca dintr-o pădure, ca din ceva… Și-atuncea m-am speriat, totuși… Vă spun că atunci mi-o fost frică… și-atuncea am început să zbier. Și ca să ajung lângă pat n-am putut umbla cum trăbă și m-am târât… Da’ să nu mă-ntrebați cum am făcut treab-asta… Și două săptămâni n-am fost bună de nimic… Stăteam așa și tremuram și or zâs: No, asta-i gata! Să duce azi-mâine… Asta o fost înainte de a primi vestea de la tata cu vreo două săptămâni. Și nu discutam, nu vorbeam… când am căpătat vestea de la tata că trăiește… mi-am revenit un pic. Da’ atuncea, altfel, nu cred că mai scăpam…
NOTE
[1] Rosa Grădinaru (n. Kronenfeld) – s-a născut în 23 august 1934 în Cernăuți. Evreică, religie: mozaică; studii: 8 clase; profesie: operator chimist, pensionară. Interviul a fost realizat de Cosmin Budeancă și Valentin Orga la 23 decembrie 2003, în Orăștie și se află în Arhiva Institutului de Istorie Orală din Cluj-Napoca, cotele 723 și 724.
[2] Moghilev, Moghilău, localitate în Transnistria .
[3] Alimentația era compusă dintr-un fel de mazăre furajeră care producea ologeala. Despre situația copiilor din lagǎr într-un raport din ianuarie 1944 se consemneazǎ: „În lagărul de la Moghilev sunt internați circa 3.000 de copii bolnavi; mi-au lăsat o impresie detestabilă. Pe scânduri, acoperiți cu saltele, copiii, adevărate cadavre, își așteaptă ceasul morții din clipă în clipă. Este ceva groaznic de văzut” (cf. Raport despre situația evreilor aflați în ghetourile din Transnistria, în Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniștri, Editura Hasefer, București, 1996, p. 543.
****
Cosmin BUDEANCĂ
Valentin ORGA
Interviul a fost publicat inițial în Memoria – revista gândirii arestate, nr. 55-56 (2-3/2006), pp. 198-217.
