Alexandru Gussi: Ce a rămas din “motorul” franco-german? Din păcate ambele au fost prinse de agresiunea rusă și de șantajul energetic într-un offside de pomină, mai ales Germania în acest ultim caz, în timp ce SUA, alături de eroul negativ al poveștii Brexit-ului, Marea Britanie, plus Polonia, s-au arătat la înălțime atât înainte cât și după atacul Rusiei asupra Ucrainei. Ce să mai înțeleagă oamenii din această situație ciudată: euroscepticii din Polonia, anti-europenii din UK și non-europenii din SUA reacționează primii când Europa este atacată! Avangarda Europei la nivel de discurs a trebuit să urmeze timid, cu reticențe, fermitatea anti-Putin și actele rapide de ajutor militar venit de la cei acuzați că nu erau destul de europeni. Asta nu ar trebui să ne oblige să regândim fabulele care ni se povesteau după Brexit? Eu unul nu vreau să minimalizez responsabilitatea britanicilor în frunte cu Cameron. Totuși, din tot ce am citit, rămâne o concluzie fermă legată de lipsa de voință, în special a Germaniei, dar și a Franței, de a ajunge la un compromis. L-au lăsat pe Premierul britanic cu mâna întinsă. Nu l-au împins ei în prăpastie, dar nici nu l-au ajutat. Cred că atunci era un moment în care o Europă cu două viteze putea fi conturată mai clar, ea e de mult o realitate. România e bine plasată să știe asta. Nu credeți că este o contradicție ca Franța să propună tocmai azi această Comunitate politică europeană? Nu e ea făcută să edulcoreze orice lărgire anunțată în viitor? Din câte știu, e un proiect mai vechi, venit din frustrarea elitelor politice franceze, dar nu numai, în relația cu diverse state noi membre UE, printre care și România. Dacă există o minimă șansă reală ca proiectul să includă și Marea Britanie, nu credeți totuși că ar avea măcar acest avantaj?
Teodor Baconschi: Intuiția mea e pesimistă, cred ca sunt vizate mai degrabă state care să fie ca și primite în UE, dar să nu primească drept de vot și să poată fi excluse fără mari complicații. Post-modernismul e, fundamental, un atac la iluminismul european, care s-a văzut “deconstruit”, “demitizat”, “dezvrăjit”. Democrațiile post-moderne nu prea mai cred în democrație, oricum, nu i se mai atașează cu o fervoare religioasă. Fără stavile (meschine, tactice sau filosofice), democrația duce la globalizarea absolută, într-o formulă creștină apropiată de “comunitarismul” din vremea apostolică. Prin urmare, gena imperială și colonialistă a elitelor din statele europene “bătrâne” (care, la zenitul lor, au reușit doar să provoace două războaie mondiale) începe să saboteze, conștient sau nu, evanghelia democratică. Asta le iese și prin invocarea faptului că propriile electorate au virat spre antiglobalizare. Votul extremist oferă, în numele democrației, pretextul pentru auto-replierea în noi naționalisme. În fond, “Europa cu două viteze” trădează un profund euroscepticism. Europa nu mai e nici unită, nici fraternă, nici teritorială, nici axiologică: ea e doar ceea ce spun că e cei mai mari din club. Ați surprins un paradox definitoriu pentru actuala perioadă: cei care se identificau fără rest (și fără “restul”) cu Europa sunt și cei mai reticenți în apărarea unei țări (geografic și cultural europene), care își dorește libertate, democrație, stat de drept, piață liberă, subsidiaritate… Iar cei taxați drept anti-europeni se comportă exemplar, solidarizându-se pragmatic și ferm cu Ucraina agresată de hoardele lui Putin. Acest paradox se manifestă pe fondul incapacității europenilor de a tranșa o întrebare-cheie: este Europa o civilizație și o spiritualitate, sau doar o sumă de instituții cuasi-federale, puternic birocratizate, care suportă dictatul de catifea al demografiei și PIB-ului celor mai mari? Din câte văd, elitele germane și franceze au înțeles că riscă să-și piardă autoritatea morală, fără de care puterea lor “obiectivă” nu mai valorează mare lucru (de vreme ce putere “obiectivă” au și Rusia sau China)… Parisul și Berlinul caută de aceea să recupereze, să revină în fruntea proceselor politico-militare pe care NATO, sub impuls american și britanic, dar și grație Poloniei și Statelor Baltice, a reușit să le declanșeze. Se răspunde zilele acestea la întrebarea: cine este cu adevărat în “moarte cerebrală”? Pentru a nu “rămâne repetente și anul acesta”, Franța și Germania au fost de acord ca Ucraina și Republica Moldova să primească statutul de țări candidate la UE… Dar ce se “dă” cu o mână, pare să fie retras cu cealaltă: cum se va împăca “Comunitatea politică europeană”, propusă de dl Macron cu dorința Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei și a țărilor din Balcanii de Vest de a fi, cât mai repede, membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene? Vor fi Germania și Franța principiale și etice, generoase și curajoase, sau se tem deja că profilul lor hegemonic ar putea fi eclipsat de prezența în UE a blocului polono-ucrainean, devenit atât epicentrul strategic al lumii euro-atlantice și – pe termen mediu – contraponderea economico-financiară a blocului continental?
