Începând din anul 1955, BIRE va publica cu regularitate texte comemorative atât din partea redacției, cât și înregistrarea unor opinii internaționale, publicate de reviste străine, de obicei, a unor conferințe sau chiar a unor manifestări religioase.
„Știrea morții lui IULIU MANIU și DINU BRĂTIANU, confirmată de Tătărăscu, a provocat o dureroasă consternare atât în lumea exilului românesc, cât și în lumea politică occidentală. Astfel, dl Lincoln White, purtătorul de cuvânt pentru presă al Departamentului de Stat american, a declarat că în interview-ul dat de Tătărăscu se confirmă în mod precis moartea lui Maniu, de atâtea ori dezmințită de comuniști.
Purtătorul de cuvânt a înfierat metodele întrebuințate de guvernul român împotriva oamenilor politici și în special în ce privește pe Iuliu Maniu.
De asemeni, diverse personalități politice străine au adresat condoleanțe și mesagii de simpatie în legătură cu moartea lui Iuliu Maniu. Printre aceste mesagii relevăm /pe/ acelea ale domnilor: H. Spaak, P. Reynaud, G. Bidault. În Statele Unite numeroase persoane politice au trimis Partidului Național-Țărănesc mesagii asemănătoare. (BIRE, „Cum a fost primită vestea morții lui Maniu și Brătianu de refugiul românesc și personalitățile politice occidentale – O declarație a Departamentului de Stat American”,15 noiembrie 1955, Nr. 211, p. 9).
Toate cele trei personalități menționate au fost prim-miniștri în țările lor și susținători ai ideii de Statele Unite ale Europei sau ale viitoarei Uniuni Europene: Paul Reynaud (1878 –1966), prim ministru al Franței, figură proeminentă a politici franceze în perioadă postbelică; Paul-Henri Charles Spaak, prim-ministru belgian (1899 –1972);Georges-Augustin Bidault (1899 –1983), politician, prim-ministru al Franței.
Din același articol aflăm că la 27 octombrie a.c., Adunarea Națiunilor Captive a făcut publică o notă de protest împotriva regimului comunist, în legătură cu moartea celor două personalități. De asemenea, „Comitetul Național Român și-a exprimat într-un comunicat consternarea provocată atât de știrea morții șefilor spirituali și politici ai României, cât și de felul în care comuniștii au dezvăluit-o opiniei publice, prin intermediul lui Tătărăscu.”
Augustin Popa, din partea Partidului Național Țărănesc a publicat un text în „New York Times”, în care citează din Maniu: „Inamicii noștri au hotărât să ne distrugă conducătorii, crezând că prin aceasta ei ne vor răpi lumina ochilor, dar pentru o națiune înfometată de libertate, oricât ar fi de crudă persecuția la care este supusă, va sfârși victorioasă, pentru că Justiția și Dumnezeu sunt de partea sa.”
În centrele cu refugiați români au fost oficiate servicii religioase, la biserica ortodoxă și la cea unită.
La Paris, Fundația Regală a hotărât ca de 1 decembrie , ziua unirii Transilvaniei, să fie comemorată „uriașa personalitate a lui Iuliu Maniu”.
Ziarul „La Nation Roumaine” din luna noiembrie consacră acest număr morții lui Maniu și Brătianu, publicând numeroase articole ale unor „personalități politice străine și române”.
La 1 noiembrie 1955, nr. 210 (pag. 7), BIRE publică un eseu tulburător despre nedreptate versus valoare socială și simbolică, „Umbra lui Iuliu Maniu” (semnat „B”):
„Peste câteva zile se vor împlini o p t ani de la asasinarea lașă a lui Iuliu Maniu. În adevăr, la 11 Noiembrie 1947, regimul comunist trimitea la muncă silnică pe viață – după o judecată simulată – pe cel mai dârz dintre românii care se opuneau aservirii. Marele IULIU MANIU, adus în boxa acuzaților, a fost condamnat să zacă până la moarte în ocna întunericului. Iar pentru că sentința, cea pe care comuniștii nu îndrăzneau s-o dea pe față, să vină mai repede, Românul, care se apropia încă de atunci de vârsta de optzeci de ani, a fost supus unui regim de caznă neumană, de desființare fizică. În felul acesta, Iuliu MANIU a devenit repede o umbră omenească, pentru a sfârși – căci acesta este adevărul – prin a deveni o umbră din cealaltă lume. Umbra aceasta însă nu lasă somnul comuniștilor care au pus mâna pe țara românească. Umbra aceasta îi va teroriza mereu până la eliberarea României. În ceasul de față, comuniștii înscăunați la București, încearcă să-și răscumpere păcatul eliberând pe cine mai pot elibera. MANIU însă nu mai poate fi eliberat, fiindcă el nu mai este; însă MANIU, EL poate elibera.”
„România trebuie redată Românilor democrați: Un regim de libertate, de egalitate și de adevărată fraternitate trebuie să aducă la conducere pe cei pe care poporul îi vrea. Un regim de dreptate socială trebuie să repună în funcțiune pe cei alungați pentru că nu și-au plecat capul. Numai în ziua aceea, umbra lui Iuliu MANIU, care se profilează din ce în ce mai mare pe firmamentul României, numai în ziua aceea își va găsi odihna și va da celorlalți odihna trupului.
Dar orice ar face comuniștii de la București, ei nu vor putea niciodată spăla rușinea de la 11 Noiembrie 1947. Căci stigmatizarea regimului comunist de la București de către întreaga lume civilizată a început odată cu condamnarea lașă a lui Iuliu MANIU. Ceea ce însă nu au putut prevedea temnicerii ocnei românești este că MANIU de după gratii avea să devină mai mare decât a fost în libertate. Împotriva umbrei acesteia a lui MANIU înlănțuit, devenit icoană de speranță în sufletele milioanelor de oprimați, împotriva acestei umbre luptă comuniștii de la București de ani de zile. Dacă MANIU ar mai fi fost în viață, l-ar fi eliberat, ca să se elibereze, dânșii, de păcatul care le ia odihna.
Dar dacă MANIU nu mai este, testamentul său politic există. Și testamentul acesta va fi aplicat literă cu literă până la ultima sa filă, unde se vorbește de izgonirea celui rău și de restaurarea dreptății.
Iar în ziua eliberării, poporul român va ridica statuie amintirii celui s-a sacrificat pentru o România Mare, Justă și Puternică.”
Pe aceeași pagină, o știre intitulată: Ziarul „L’Aurore” despre I U L I U M A N I U:
„Marele cotidian francez „L’Aurore” publică în numărul său din 17 Octombrie a.c. un articol despre IULIU MANIU, semnat de binecunoscutul ziarist Henry BENAZET. Autorul, după ce arată măreața figură, retrasând cariera omului de la Bădăcin, se întreabă cu revoltă care este situația de azi a lui IULIU MANIU.
„Astăzi, când porțile închisorilor se deschid pentru alți condamnați politic, venerabilul lor decan rămâne în lanțuri. Odioasă și nescuzabilă justiție! Niciun proces – spune mai departe ziaristul francez – nu a depășit în nedreptate pe acela al lui MANIU. Niciun martir nu poate revolta mai mult conștiința, fiindcă e vorba de un mare on de stat și mai ales între 1918 și 1939, de cel mai însemnat om politic, nu numai pentru România, dar pentru întreaga peninsulă balcanică”.
O pagină din 1955 se numește „Comemorarea zilei de 1 decembrie și a lui Iuliu Maniu la Paris. Cuvântările dlor Gabriel Puaux, ambasador și Prof. V. Veniamin” (15 decembrie 1955, nr. 213).
„Maniu și Franța” se intitulează textul conferinței lui G. Puaux, care este relatat pe scurt din partea redacției BIRE. În prima parte a conferinței: „Oratorul vorbește de arestarea și judecarea lui Maniu spunând că s-a simțit rușinat de tăcerea diplomației occidentale în fașa unei atare ofense aduse libertății omului (vii aplauze în sală)”.
„Oratorul evocă mai departe amintirile dsale despre Iuliu Maniu subliniind că el a fost un mare și sincer prieten al Franței”, sunt menționate contribuția „imensă” la Unirea Transilvaniei cu România, dictatul de la Viena, trimiterea prințului Știrbei la Cairo, actul de la 23 august 1944, „la alegerile din Noiembrie 1946, Maniu a obținut 70% din voturi, însă rezultatul a fost măsluit de comuniști”. Tăcerea Statelor Unite și a Angliei după arestarea lui Maniu este considerată drept „prețul celor convenite la Yalta și la Moscova”.
În încheiere, este citat conferențiarul: „Cel mai mare omagiu ce se poate aduce lui Maniu este ca opera sa să fie continuată. Maniu, până la ultima sa suflare, nu a disperat niciodată.”
„Conferința a fost ascultată cu viu interes și des aplaudată”.
În același număr al revistei (213, 15 decembrie 1955), aflăm de numeroase inițiative din partea românilor de a oficia servicii religioase:
„În diverse părți ale lumii unde se găsesc români, au fost oficiate servicii religioase pentru memoria celor doi mari dispăruți: Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. Astfel, la Madrid, din inițiativa misiunii catolice, a fost oficiat un parastas la Biserica Las Salesas. La Roma, un serviciu divin a avut loc la Biserica catolică română, oficiat de păr. Capros. La terminarea slujbei a vorbit Mgr Tăutu.” Manifestări asemănătoare au avut loc la Salzburg, Austria, New York (un tedeum la Biserica Sf. Dumitru, din inițiativa partidelor politice și a Fundației Iuliu Maniu), în orașul Canton din Ohio.
La 1 februarie 1960 (nr. 303), pe prima pagină, este publicat textul „Șapte ani de la moartea lui Iuliu Maniu”, care se încheie astfel:
„IULIU MANIU personifică rezistența României contra vremelnicului asupritor.
IULIU MANIU reprezintă pe toți cei ce au murit în luptă dârză ce să dă contra unui regim asasin.
Sacrificiul lui Iuliu Maniu să ne fie drept călăuză în lupta de eliberare a poporului român.
Să fie mereu viu înaintea ochilor noștri sacrificiul său măreț.”
La rubrica „Știri. Fapte. Comentarii” din 1 noiembrie 1961 (nr. 339, p. 4):
„Au trecut 13 ani de la consumarea actului monstruos care a dus la condamnarea lui Iuliu Maniu. Omul, care întruchipează însăși istoria României din ultima jumătate de veac, a fost aruncat în temniță după un simulacru de proces care a revoltat la timpul său opinia publică mondială, consternând tot ce este românesc în țară. IULIU MANIU continuă însă să trăiască și a devenit icoana de speranță în sufletele milioanelor de oprimați. Dacă IULIU MANIU nu mai există, testamentul său politic există, unde se vorbește de isgonirea celui rău și de restaurarea Dreptății. Iar în ZIUA ADEVĂRATEI ELIBERĂRI CARE VA VENI, poporul român va ridica statuie în amintirea celui care s-a sacrificat pentru o Românie Democratică, Independentă și Dreaptă!”
Un monument lui Iuliu Maniu
Tot un omagiu adus lui Maniu a fost și inițiativa lui Nicolae Dianu: „Un apel în legătură cu ridicarea unui monument lui Iuliu Maniu” (16 ianuarie 1960, nr. 302, p. 2):
Dl N. Dianu, Ministru Plenipotențiar, Președintele Ligii Române pentru Drepturile Omului (în exil), ne roagă să binevoim a publica următorul APEL ce este adresat atât cititorilor noștri, cât și tuturor Românilor din refugiu:
„La 5 Februarie viitor se împlinesc 7 ani de când marele luptător național, unul din ctitorii României Mari, democratul de toată viața – IULIU MANIU – a murit ca un martir în temnița comunistă de la Sighet. „Liga Drepturilor Omului”, după ce a reușit a afla data decesului, locul și circumstanțele în care s-a desfășurat acest deznodământ, a crezut de datoria sa să comemoreze această dată.”
În continuare, sunt invitate toate parohiile ortodoxe și unite să celebreze parastase între 31 ianuarie și 8 februarie, iar credincioșii sunt invitați să-și dea „obolul” pentru ridicarea unui monument lui Maniu, „în o piață din lumea liberă care va primi numele Său”. Subliniind că suma poate fi oricât de mică, pentru că numărul contribuabililor contează, autorul aduce exemplul Ateneului Român („Dați un leu pentru Ateneu”). Donatorii vor forma „Asociația Iuliu Maniu”, iar „Monumentul MANIU va rămâne o mărturie a suferințelor nedrepte ale poporului nostru și o mustrare pentru occidentali de a nu-și fi făcut datoria.”.
Apelul este semnat „Paris, 4 ianuarie 1960”.
Am încercat să aflu dacă această lăudabilă inițiativă a avut succes, dar nu am găsit până acum informații în această privință. În schimb, am găsit un articol despre o altă inițiativă a lui N. Dianu, din 1955, care mi s-a părut demnă de interes, publicată la 15 decembrie 1955, în nr. 213, p. 6, la rubrica „Viața politică în exil”:
„D. N. Dianu a făcut cunoscut că în Septembrie a.c. a trimis lui Mihai Sadoveanu, scriitor și vice președinte al prezidiumului, o scrisoare în care propunea ca să ia locul în închisoare în schimbul eliberării lui Iuliu Maniu. D. Dianu s-a adresat lui Sadoveanu de care îl lega o veche prietenie. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Sadoveanu a răspuns dlui Dianu, arătând că cererea dsale nu poate fi satisfăcută deoarece Iuliu Maniu e mort; însă, dacă voiește, poate să revină în România, fără frică. D. Dianu a avut ultimul cuvânt. Dsa a răspuns arătându-și indignarea pentru regimul care a dus la asasinarea lui Maniu și pentru propunerea ce i se face de a se înapoia în repere.”
Fundația Iuliu Maniu
În paginile revistei BIRE, vom găsi, cu anumită regularitate, informații despre bogata activitate a fundației ce va purta numele lui Iuliu Maniu. Mai longevivă decât revista BIRE, fundația și-a continuat activitatea și după căderea comunismului și „a împlinit, în toamna anului 2001, 50 de ani de existență” (Constantin Eretescu, Lumea exilului (II), https://www.observatorcultural.ro/articol/lumea-exilului-ii/), trimițând redacției pariziene rapoartele de activitate anuale.
Astfel, din „Activitatea Fundației Iuliu Maniu din New York în favoarea studenților români exilați” (16 iunie 1957, nr. 247, p. 4) reiese că:
„De la înființarea fundației – 12 august 1952 și până la 11 august 1956 – au fost ajutați 26 de studenți exilați, aflați în diferite țări, întrebuințându-se în acest scop 28.674 dolari”, 17 din 26 de studenți și-au terminat studiile în această perioadă.
Conform raportului de activitate al fundației, în 1956 s-au acordat 17 burse: 7 – în Germania, 2 – în Franța, 3 – în Italia, 1 – în Canada, 2 – în SUA. Șase studenți și-au terminat studiile, cinci s-au angajat în domeniul lor de activitate. În raport se precizează că bursele au fost prea puține, iar sumele acordate, prea mici.
În afară de acordarea burselor, „pe teren cultural ca și în anii trecuți, Fundația și-a continuat activitatea obișnuită, printre care notăm participarea la Expoziția Internațională a Femeilor din New York; la Festivalul de prietenie între popoare – Chrismas Pageant of Peace, ce se desfășoară în fiecare an la Washington etc. Au fost trimise de asemeni pachete familiilor nevoiașe din lagăre, a căror valoare se ridică la 750 dolari”.
Un alt articol sugestiv, „Rodnica activitate a două organizații sociale și culturale în Statele Unite în folosul refugiaților”, cu subtilul „Ce cuprind rapoartele anuale ale lui „Romania Welfare Inc.” și ale „Fundației Iuliu Maniu” (1 martie 1960, nr. 305), continuă prezentarea fundației, din care reținem:
„Pentru anul 1958-1959 Fundația a acordat 15 burse la diverși studenți refugiați. Astfel, cinci au avut burse complecte; doi au fost întreținuți numai pentru studiile de echivalare a diplomelor; trei au beneficiat de taxele școlare; trei de plata pentru tipărirea tezelor de doctorat; unul a primit un împrumut pentru instalarea unui cabinet dentar, iar un altul pentru cumpărarea instrumentelor necesare profesiunii. Acești bursieri se găseau în Statele-Unite (4); Germania (5); Franța (3); Anglia (1); Olanda (1); Maroc (1). Pe lângă aceste burse, Fundația a acordat pensii lunare la două văduve intelectuale, incapabile de a munci din cauză de boală și invaliditate. Una se găsește în Argentina, cealaltă în Spania. Sumele utilizate pentru burse și ajutorare se ridică la suma de 8, 593 dolari față de suma de 5, 946 dolari, cât a fost anul trecut.”
Alte activități: asistența pentru refugiați, colaborare cu Anul Mondial al Refugiaților (să ajute refugiații să își găsească noua patrie) etc.
În nr. 269, din 16 iunie 1958, aflăm că, în cadrul adunării Fundației a fot reales vechiul comitet, format din dna Veturia Mănuilă și domnii Dr. Mircea Giurgiu, G. Mușat, Pamfil Ripoșeanu și Miron Butariu.
În anul 1960, („Rodnica activitate a Fundației Iuliu Maniu din New York. Raportul celei de-a opta Adunări Generale”, 1 februarie 1961, nr. 324): 26 de studenți au primit burse în valoare de 600 dolari, 500 de dolari a constituit ajutor de urgență și 1.700 de dolari au fost destinați Bibliotecii Iuliu Maniu. Se precizează în acest raport că timp de opt ani de activitate s-au cheltuit aproximativ 65.000 dolari.
Dar activitatea Fundației nu constă doar în burse și ajutoare bănești, Fundația a creat consilii de refugiați în Canada, Franța, Germania, Anglia, Grecia, Italia, precum și Statele Unite. E în strânsă legătură de colaborare cu „Catholic Relief Service”, „Church World Service”, Comitetul Internațional al Refugiaților. Iar „29 de studenți au primit burse de la Fundația Iuliu Maniu au trecut cu succes examenele lor, devenind medici, ingineri, dentiști, învățători, chimiști, agronomi etc.”. Pe plan cultural, s-a manifestat în diverse domenii, promovând cultura română, a organizat expoziții de artă românească. „Biblioteca Fundației, înființată în 1958, a reușit în numai doi ani să adune 700 de volume”.
În concluzie: „Activitatea Fundației e pilduitoare și va rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria vremurilor ce le trăim. Unul dintre vice-președinții Fundației este și marele român Mihail Marinescu, care neprecupețind niciun sacrificiu, a ajutat și ajută această instituție de adevărat spirit românesc. Toți colaboratorii dsale, printre care notăm pe dna Veturia Mănuilă, merită cele mai sincere felicitări.”
În 1961, printre noutățile „Buletinului Cultural și Artistic” aflăm că președinta Fundației Iuliu Maniu din New York, doamna Norris Harkness, a publicat broșura „Romanian Embroidery. A Dying Folk-Art”, în care cititorul de limbă engleză e familiarizat cu „istoricul portului național românesc”, broșura conține și fotografii făcute de autoare, reprezentând ii, fote, covoare și broderii. (BIRE, nr. 329, 1961, p. 8).
Nu am avut la dispoziție întreaga colecție a revistei BIRE, dar sperăm că materialele selectate sunt suficient de sugestive pentru a demonstra extraordinara receptare de care s-a bucurat în exil Iuliu Maniu, precum și importanța fundației ce i-a purtat numele.
(Articol apărut în Revista „Memoria”, nr. 124, 2023)
Partea I: https://senspolitic.ro/iuliu-maniu-in-buletinul-de-informatii-al-romanilor-din-exil-i/
