Ce reiese din reacțiile la mitul bombardării unui spital? Trebuie Israelul să demareze o ofensivă terestră în Gaza? Cu cine se confruntă israelienii? Doar cu teroriștii? Sau și cu propriul leadership și cu elita de stânga occidentală?
În timp ce lumea descoperă singură, din poze, deducții și indicii furnizate de israelieni, adevărul despre monstruoasa minciună a Hamas, acuzând statul evreu de imaginara bombardare a unui spital și de asasinarea, la fel de imaginară, a sute de civili, presa a clacat.
Presa mainstream occidentală, care ar trebui să fie prima să informeze curat și să elucideze pe cât posibil ce se întâmplă în spatele cortinei de ceață, deliberat trasă de teroriști în războiul lor informațional, continuă să dea cele mai jalnice rateuri.
Derapajele presei apusene
Miercuri dimineața și la prânz, această presă, care, pe cele mai bizare pretexte, refuză, ca BBC sau New York Times, să-i numească pe teroriști teroriști, se prefăcea că n-ar fi clar ce s-a petrecut la clinica Al-Ahli, din Gaza. Că s-ar vehicula informații ”contradictorii” de la israelieni și de la ”militanți” sau ”combatanți”, cum îi numește fițuica de extremă stânga New York Times. Deși indiciile că teroriștii au ratat lansarea unei rachete spre populația civilă a statului evreu, ale cărei părți au căzut în parcarea spitalului cu pricina, aprinzând probabil rezerve de combustibili, erau abundente încă de marți seara și cu atât mai mult miercuri la prânz.
Un jurnalist de frunte de la BBC justifica refuzul absurd de a spune lucrurilor și oamenilor pe nume, afirmând că nu e treaba ziaristului să ”ia partea” unei tabere, ci să relateze ”fapte”. Ca și cum a refuza să spui lucrurilor pe nume și terorismului ”terorism”, edulcorându-l, nu ar distorsiona ”faptele”, respectiv informația despre fapte. Și ca și cum n-ar falsifica realitatea!
Ca și cum a refuza să accepți faptul istoric al unor mega-atentate teroriste comise asupra unor evrei, ca evrei, cele mai ample de la nazism încoace, mai nerușinate chiar decât cele hitleriste, săvârșite pentru ”culpa” victimelor de a se fi născut evrei, deci din antisemitism, nu ar fi o formă de ajutor indirect, implicit, acordat antisemiților și propagandei teroriste și totalitare, islamiste.
Dimensiunile reale ale terorismului genocidar al Hamas și dificultatea înțelegerii fenomenului
La un miting pro-israelian derulat duminică, la chemarea partidelor democratice, într-un oraș german de la granița cu Belgia și Olanda, am afirmat că la Pogromul din Iași, soldat cu 15.000 de victime, ori în alte instanțe ale Holocaustului, nu s-au văzut crime de sălbăticia celor comise de teroriștii islamiști în Israel, în kibuțurile de lângă graniță și celebrarea lor deșănțată. Ceea ce, am precizat, nu reduce vina hitleriștilor, ci vrea doar să scoată în evidență natura și dimensiunea a ceea ce se întâmplă și a devenit clar vizibil la 7 octombrie.
Îmi mențin estimarea articulată public, la 15 octombrie, în Germania. Dar mai mult decât natura veritabilă a crimelor teroriste, care nu sunt pentru mine, ca îndelungat observator al istoriei conflictului din Orientul Mijlociu, o surpriză, mă preocupă inadecvarea receptării lor în vaste zone ale lumii libere. Nu în ultimul rând în România.
În America și Europa continuă să se creadă frecvent în mitul confruntării a două tabere cu revendicări exclusiv politice, sociale, naționale, toate rezolvabile rațional, prin negocieri și concesii.
Lucrurile nu stau așa. Elitele formatoare de opinii și de politici mai cu seamă din America, dar și din restul Occidentului luat cu asalt, în aceste zile, de manifestații antisemite de o rară virulență, adesea violente și criminale, trebuie să înțeleagă în fine cu ce se confruntă. Dar după decenii de iluzii și lașitate au dificultăți majore de comprehensiune.
De altfel, și israelienii ar face bine să nu refuleze realitatea și duritatea misiunii forțelor lor armate. A căror sarcină este de o complexitate cu atât mai mare, cu cât un eșec în eradicarea Hamas ar pune în acut pericol însăși existența statului evreu.
Natura inamicului
Pentru că acest stat nu se confruntă doar cu cele două organizații extremiste genocidare din Gaza, ci cu mișcări și regimuri precum cel iranian, având programe pe față genocidare, declarate oficial și transpuse parțial, de pildă la 7 octombrie, care abia așteaptă ca Israelul să-și rateze obligația prioritară: de a-și reface grabnic și radical capacitatea de a-și descuraja dușmanii.
Ca Israelul să-și rateze această misiune au grijă în aceste clipe, ore, zile și săptămâni, și elitele culturale antioccidentale, de extremă stânga și pro-islamiste din Vest. Ele sunt la lucru alături de propagandele grupărilor și regimurilor teroriste și totalitare. Harnice sunt ele, de altfel, și în intervalele de timp dintre războaiele statului evreu. Aceste elite nu prea acționează cu viziera deschisă, desigur.
Unii din rândurile lor, subtili, știu că e suficient să cosmetizeze ura abisală pe evrei care-i animă pe teroriști, ori să alimenteze o falsă percepție despre ea, spre a masca abominabilele crime în spatele unor măști raționale, simpatice și populare, cum ar fi presupusa ”luptă pentru libertate a ”militanților” aflați ”sub ocupație”. Iar asta deși știu perfect că Gaza e dezocupată.
Mai știu și faptul că evreii și forțele armatei israeliene au părăsit Gaza complet, în 2005, iar Hamas și Jihadul Islamic s-au folosit de banii Vestului ziși ”ajutoare umanitare” și de altă asistență, ca și de armele și fondurile uriașe primite din Qatar, Turcia, Rusia și Iran, nu spre a transforma fâșia într-un hub industrial și economic, ci într-o entitate teroristă.
În fine, cunosc perfect respectul pentru viață al evreilor și israelienilor. Care nu le permite să-i confunde pe teroriști cu civilii palestinieni.
Dar dogma ”anticapitalismului” și ”antimperialismului” obligă. Extrema stângă occidentală e în limbă după ocazii de a se pupa pe gură cu extremismul islamist genocidar. Acuplarea antisemită are loc în numele ”progresului”, ”democrației”, diversității, ”antirasismului”, luptei contra imaginarului ”apartheid” israelian.
În Israel, președintele Statelor Unite, Biden, a pus degetul pe rană, admițând că ”Hamas e mai rău decât ISIS”, iar faptele acestei grupări ”amintesc de Holocaust. De această dată nu vom mai sta însă cu mâinile în sân”, a mai făgăduit el, foarte încurajator și optimist, amintind, implicit, de condamnabilul refuz american și britanic, din anii 40 ai veacului trecut, de a ordona aviației anglo-saxone să bombardeze, în Holocaust, căile ferate spre Auschwitz.
Dar președintele SUA e șeful de stat al unei țări cu o elită de stânga în mare măsură pervertită de ideologia corectitudinii politice, de neomarxism și postmodernism woke, logodit cu terorismul islamist. Părți ale acestei elite cotizează ea însăși la o ideologie identitară, rasistă, de tip nazist, deși a cosmetizat-o progresist. Ea determină, într-o prea mare măsură, diplomația, alianțele și politica militară și economică ale SUA.
Așa s-a ajuns ca SUA să alinte ani la rând Iranul teocratic. Și să ridice Qatarul islamist, un bastion al teroristei Frății Musulmane, al cărei braț palestinian este și se numește Hamas, la rangul de ”partener strategic foarte strâns” al SUA. Cum îi zice Departamentul de Stat american, condus de Anthony Blinken? ”The United States and Qatar: Strategic Partners Advancing Peace and Security”. Halal advancing. Halal peace and security!
Nevoia presantă de luciditate și alte imperative pentru israelieni și lumea liberă
În aceste condiții, toate declarațiile de solidaritate occidentale, toate ajutoarele promise de americani și tot arsenalul israelian pălesc în fața complexelor probleme pe care trebuie să le rezolve armata israeliană. Una dornică să respecte legile războiului și datoare să apere și țara proprie, dar și o populație palestiniană civilă, ostatică și ea, ca femeile, bătrânele și copilașii răpiți din kibuțurile israeliene. Această armată acționează sub ochii și excesiv de severa examinare a întregii lumi libere, mințite, înfricoșate și nevrozate de ticăloși teroriști și totalitari bestiali, de slujitorii însetați de sânge ai răului malefic, dacă nu e smintită de anii îndoctrinării progresiste.
Armata israeliană, IDF, va avea de luptat deci, în Gaza, nu doar cu ea însăși, pentru păstrarea propriei lucidități, apoi cu bestii teroriste cu chip de om din comparația cu cruzimea cărora naziștii tind să pară mai omenoși, de vreme ce le-a fost rușine să-și dea pe față crimele, ce-i drept de dimensiuni până acum incomparabil mai mari, ci și cu auxiliarii din Vest ai teroriștilor, cu elite, cu ziare și publicații de nemeritat prestigiu.
Ce înseamnă această confruntare cu elita culturală apuseană s-a văzut în episodul ”spitalului bombardat”. Dacă statul evreu nu putea prezenta rapid probe indicând adevăratul făptaș al bombardării parkingului unui spital, iar minciuna despre ”cel mai mare masacru israelian” s-ar fi rostogolit nefrânată mai departe, ea ar fi putut schimba grabnic și radical cursul și soarta acestui război, prin erupții ale lanțului de vulcani de ură antisemită din Vest și de pe glob.
Fiindcă acest război este mai mult decât oricare altul din istorie unul informațional. Unul câștigat inițial, încă înainte de a începe contraofensiva terestră, israeliană, de teroriști și de complicii lor din redacții. Între altele și pentru că israelienii n-au fost ca fulgerul de iuți în respingerea falselor acuze teroriste privind bombardarea spitalului.
Aspecte militare și informațional-psihologice majore ale acestui război. Și cât va dura
Abia apoi acest război este, firește, și un complex conflict militar. Unul care va trebui purtat cu atât mai hotărât, cu cât orice slăbiciune, chiar și numai părelnică, va alimenta în lumea terorii și tiraniilor unor fanatici machiavelici, psihopați, narcisiști și sadici, percepția că Vestul (reprezentat de Israel) poate fi lesne luat cu asalt, îngenuncheat și zdrobit prin cruzimea unor crime în masă.
Exact aceeași percepție i-ar putea determina pe israelieni să-și piardă ultimul rest de încredere în propria armată și în propriul stat, dând bir cu fugiții și golind țara de poporul evreu.
Popor care, pentru prima oară în ultimii 80 de ani, se simte, parțial, aproape la fel de izolat, de neajutorat și de slab în fața inamicului genocidar ca în epoca nazistă.
Mai mult decât oricând îi trebuie tărie, forță și putere, încredere în sine și solidaritatea autentică, nu mimată, a lumii.
Mai mult decât oricând trebuie să-și restabilească disuasiunea și proiecția de stat puternic.
Cum nu va putea să evite să se măsoare cu adevăratul inamic genocidar major, care este Iranul, dacă nu, împreună cu Vestul, și cu axa Iran-Rusia-Coreea de Nord-China. Iar toate astea va trebui să le facă respectând scrupulos legile războiului și dreptul internațional.
Israelul, marcat și de o justificată mefiență internă, de o anvergură fără egal în istorie, de neîncrederea în propria conducere și în propriile instituții securitare, care au clacat jalnic la 7 și 8 octombrie, nu va putea deci evita, întru refacerea disuasiunii, ofensiva terestră în Gaza. Nici anihilarea efectivă a căpeteniilor Hamas și Jihadul Islamic, cu tot cu teroriștii de rând ai acestor grupări.
Greul abia cu această ofensivă va începe. Cu ea și cu simultana amplificare, programată și inclusă în calculul terorist, a indignării artificiale a progresiștilor occidentali. La fiecare colț de stradă, în fiecare casă din Gaza va exista riscul prezenței unui terorist înarmat până în dinți. În fiecare clipă ar putea începe un atac al Hezbollah din Nord, ori o tentativă a Iranului de a se amesteca direct în război. La fiecare post de radio se vor intona imnurile hater-ilor. La fiecare tembelizor se va condamna și vitupera și demoniza nonstop statul evreu. La fel, în miliarde de conturi de rețele sociale de pe glob.
Acest război care va dura deci mult, va fi greu și sângeros în primul rând pentru apărătorii vieții. Mai puțin pentru adulatorii teroriști ai morții. Dar nu-i va ierta cu siguranță nici pe chibiții cantonați în falsa lor neutralitate, nici pe propagandiștii terorii.
Cât va dura și cum se va termina? Depinde exclusiv de cum se va lupta. Am încredere în evreii mei din Israel. Dar în ceilalți? Dar în liderii politici și elitele culturale occidentale?
Articol publicat inițial pe petreiancu.com
Ca de obicei excelent comentariul d-le Iancu!