Concepțiile despre drepturile individuale care au ghidat civilizația modernă își au rădăcina într-o idee cu origini biblice.
Filosoful libanez Charles Malik și juristul francez René Cassin aveau puține lucruri în comun. Când s-au întâlnit, în 1947, Malik era un creștin ortodox devotat, primul ambasador al Libanului în Statele Unite și un purtător de cuvânt al arabilor libanezi și palestinieni din Orientul Mijlociu. Cassin, care pierduse numeroși membri ai familiei sale în Holocaust, era un sionist proeminent. Cu toate acestea, cei doi au devenit aliați neașteptați, dar fermi, în cadrul Comisiei pentru Drepturile Omului care a redactat Declarația Universală a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite, adoptată în 1948.
Istoria drepturilor omului și a demnității umane este un teren al controverselor aprinse. Unii istorici consideră că originile sale se găsesc în individualismul secular al Iluminismului din secolul al XVIII-lea sau în gândirea politică mai veche a lui John Locke ori Thomas Hobbes. Câțiva cercetători au „excavat” ideea de drepturi până în Evul Mediu. Alții susțin că drepturile au fost „inventate” în secolul al XX-lea și folosite pentru a justifica intervenționismul Războiului Rece.
Cartea lui Tomer Persico, “In God’s Image: How Western Civilization Was Shaped by a Revolutionary Idea”(„După chipul lui Dumnezeu: Cum a fost modelată civilizația occidentală de o idee revoluționară”), propune o poziție nouă și îndrăzneață. Persico, cercetător la Universitatea California, Berkeley, nu îl menționează pe Malik pe nume, dar, în esență, îi împărtășește viziunea: drepturile inviolabile și demnitatea individului își au rădăcina în tradiția iudeo-creștină și pot fi urmărite încă de la la primele pagini ale Bibliei. Dumnezeu îl creează pe om după chipul și asemănarea Sa: Persico urmărește receptarea acestei idei de-a lungul secolelor, arătând cum se desfășoară ea într-o apologie deplină a valorii umane individuale. El formulează o afirmație și mai radicală: „ideea că toți oamenii au fost creați după chipul lui Dumnezeu a fost fundamentală pentru nașterea lumii occidentale moderne”. Cele mai prețuite idealuri seculare ale Occidentului — demnitatea umană, autonomia personală, conștiința și drepturile individuale — își au, toate, originea în Biblie.
Expunerea lui Persico este amplă și sprijinită pe o cantitate impresionantă de dovezi. El începe cu israeliții, a căror credință în umanitatea ca imagine a lui Dumnezeu a distins religia lor de cele ale vecinilor din Orientul Apropiat. Interdicția iudaică împotriva adorării idolilor materiali, de pildă, izvorăște din respectul pentru persoana umană, considerată adevăratul „idol” sau chip al lui Dumnezeu. Rituale iudaice de puritate exprimau, la rândul lor, venerația pentru natura sacră a trupului omenesc. Pentru egiptenii și asirienii antici, doar regii erau creați după chipul lui Dumnezeu; pentru israeliți, această onoare era acordată fiecărui individ. În vechiul Israel, afirmă Persico, a început istoria unică a Occidentului.
Creștinismul a adâncit și a extins această moștenire veterotestamentară. În Noul Testament, apostolul Pavel a transformat tradiția iudaică mutând imaginea lui Dumnezeu din trupul fizic în suflet, corpul spiritual. Ritualul exterior a fost înlocuit cu experiența interioară, iar această întoarcere spre interior, spune Persico, a produs „una dintre cele mai importante revoluții din istoria Occidentului”. În creștinism, credinciosul individual a fost desprins de comunitatea religioasă mai largă și a devenit locul sensului și al autorității. De aici a fost doar un pas până la „subiectul universal individual”, capabil să revendice un statut juridic și politic independent. Primele argumente creștine împotriva sclaviei, formulate în secolele al IV-lea și al V-lea de teologi precum Sfântul Augustin și Sfântul Grigorie de Nyssa, izvorau din afirmația creștină că nimeni nu poate cumpăra sau vinde o făptură care poartă chipul lui Dumnezeu.
Începând cu Sfântul Pavel, dezvoltarea drepturilor și a demnității individuale a rămas un proiect creștin. Persico se aliniază savanților care văd începuturile dreptului natural în perioada medievală. Încă din secolele al XII-lea și al XIII-lea, filosofi precum Sfântul Toma de Aquino identificau rațiunea ca loc al imaginii lui Dumnezeu în fiecare persoană. Rațiunea îi conferea fiecărui individ capacitatea de a înțelege ordinea naturală și de a discerne binele de rău. Mai târziu, teologi spanioli precum Francisco de Vitoria și Bartolomé de las Casas au invocat rațiunea înnăscută pentru a apăra umanitatea inviolabilă a populațiilor indigene americane.
În relatarea lui Persico, Reforma protestantă a desăvârșit proiectul început în Geneză, consolidând autonomia și individualitatea în cultura occidentală. Aici autorul pășește pe un teren mai familiar cercetării academice. Frământările spirituale personale ale lui Martin Luther au adus interioritatea paulină la expresia ei deplină; după Luther, scrie Persico, „Dumnezeu nu mai locuia în ceruri, ci în inima omului.” Conștiința a devenit călăuza creștinului spre adevărul religios, înlocuind Biserica și tradiția și dând naștere unei autonomii individuale radicale, capabile să conteste guverne și conducători. În felul acesta, protestantismul a născut liberalismul și individualismul modern. Persico îl numește pe Locke „unul dintre părinții fondatori ai liberalismului”, pentru că a împletit toate aceste fire — „chipul lui Dumnezeu, legea naturală, rațiunea și drepturile” — în filosofia sa politică. Apărarea creștină inițială a subiectului autonom a devenit o viziune liberală, culturală și politică asupra lumii.
Narațiunea lui Persico este convingător de liniară. Tocmai de aceea, cititorul poate fi luat prin surprindere de întorsătura finală, provocatoare. Argumentul este ingenios: valoarea și libertatea individului sunt afirmate treptat împotriva lui Dumnezeu însuși. Nu știința și progresul tehnic alimentează ateismul modern, ci chiar tradiția „chipului lui Dumnezeu”, care se revoltă împotriva lui Dumnezeu. Ateismul devine, astfel, o poziție normativă, nu științifică: un Dumnezeu atotputernic ajunge, în cele din urmă, să fie perceput drept obstacol în calea împlinirii omului, căci valoarea umană „nu mai provine din realizarea chipului lui Dumnezeu din noi”, ci din negarea existenței lui Dumnezeu. Persico ar fi putut adăuga binecunoscutele cuvinte ale anarhistului Mikhail Bakunin: „Dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, ar trebui să fie abolit.” Tradiția „chipului lui Dumnezeu” poartă în sine germenii propriei sale distrugeri.
Relatarea erudită a lui Persico este, pe alocuri, reductivă. „După chipul lui Dumnezeu” trece uneori prea repede peste dezbaterile aprinse legate de valoarea persoanei umane. Atacurile creștine din secolul al IV-lea asupra sclaviei au fost urmate de apărări vehemente ale acestei practici, iar persistența sclaviei până în epoca modernă necesită o explicație. Argumentele lui Las Casas în favoarea populațiilor indigene au înduioșat inimile foarte puținor conchistadori creștini. Persico menționează că Martin Luther îi ura pe evrei și persecuta ereticii, iar Locke îi excludea pe catolici și atei din sfera toleranței. Însă povestea ar fi fost mai bogată dacă autorul ar fi zăbovit asupra acestor contradicții, arătând cum „chipul lui Dumnezeu” a fost un standard aplicat inegal și intermitent. Linia care duce de la Geneză la demnitatea și drepturile umane moderne nu este nici dreaptă, nici neîntreruptă.
Cel mai important însă, istoria „chipului lui Dumnezeu” nu se poate opri la pragul secularismului. Până în 1947, Malik și Cassin nu erau singurii filosofi și teologi ai secolului XX care, în urma catastrofelor istorice, încercau să reconstruiască persoana, demnitatea și drepturile pe temelii religioase. Povestea secolului XX despre lupta pentru drepturile și demnitatea omului, care a culminat cu Declarația ONU, ar trebui să-și găsească locul în narațiunea lui Persico. El își încheie cartea cu un apel la reînnoirea tradiției „chipului lui Dumnezeu”, dar renașterea acestei tradiții a început deja.
Persico a produs o analiză provocatoare asupra unui subiect vital, dezvăluind rădăcinile religioase ale angajamentului Occidentului față de demnitatea și valoarea individului. Întrebarea care plutește însă deasupra întregii cărți este dacă acest angajament — susținut de credința că omenirea reflectă chipul lui Dumnezeu — mai poate supraviețui într-o lume fără Dumnezeu.
Sursa: The Wall Street Journal
