Acum zece ani, am făcut parte, timp de trei luni, dintr-un grup de experți în cadrul proiectului „Istoria recentă a României. Pachet educațional pentru cursul opțional de Istorie recentă a României”. Am studiat intens nu doar manualele de istorie din tot felul de țări (în cazul meu, din Federația Rusă și spațiul ex-sovietic), dar și problemele, dezbaterile, propunerile privind predarea istoriei în școală. Din păcate, lucrările noastre nu se găsesc nici în format electronic (de pildă, pe site-ul Ministerului Educației și Cercetării, care inițiase proiectul), nici sub formă de carte (deși a existat asemenea inițiativă). Am fi găsit multe răspunsuri în contextul dezbaterilor actuale privind „noile planuri-cadru” și predarea obligatorie a disciplinelor „Istoria evreilor. Holocaustul” și „Istoria comunismului”.
În Federația Rusă, discuții în jurul manualului de istorie au existat pe tot parcursul perioadei postcomuniste, dar au atins apogeul în anul 2013, odată cu proiectul de reintroducere a manualului unic de istorie, care s-a aprobat în 2023 pentru clasele X și XI.
Dezbaterea privind manualul de istorie a permis specialiștilor să pună în discuție probleme importante, precum fi criza învățământului, în general, dificultăți de predare a istoriei după 1990, conceptul manualului de istorie. Într-un studiu despre „Istorie și politica de stat”, politologul și istoricul Vardan Bagdasarean atrage atenția asupra crizei valorice a manualelor de istorie(1), atunci când funcția educativă a istoriei nu se susține la nivel de stat pe valori naționale, formularea acestora fiind considerată o chestiune de ideologie. Conceptul dezideologizării, adoptat la începutul anilor 1990, nu s-a putut realiza, fiind un eșec total în predarea istoriei. O analiză comparată a experienței internaționale în domeniul învățământului preuniversitar demonstrează că manuale școlare lipsite totalmente de orice ideologie nu există. E adus drept exemplu conceptul educației naționale în Japonia, acolo unde obiectivele învățământului istoric sunt: „de a întări patriotismul, de a crea unitate între popor și împărat, cu politicile sale, astfel încât elevii să știe prin ce etape de dezvoltare a trecut țara, astfel încât aceștia să înțeleagă ce avantaj îl constituie faptul de a fi japonez”. Un alt exemplu de predare „patriotică” a istoriei îl găsim în manualele din SUA. Modelul propus aici este versiunea eroică a evoluției națiunii americane, iar faptele care ar arunca o umbră asupra istoriei SUA lipsesc cu desăvârșire. „În manualele americane nu vei citi că părinții fondatori ai Statelor Unite au fost aproape toți proprietari de sclavi; că Abraham Lincoln, în ciuda poziției sale de luptător împotriva sistemului sclavagist, a făcut afirmații cu privire la superioritatea rasială a omului alb față de cel negru; că Franklin Roosevelt a provocat în mare măsură tragedia de la Pearl Harbor; că bancherii americani i-au finanțat pe național-socialiști; că japonezii care populau coasta Pacificului american au fost deportați în masă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”, susține V.E. Bagdasarean. În schimb, ce putem vedea în manualele rusești? se întreabă istoricul. Capitole precum: „Calvarul țăranilor”, „Colectivizarea – a doua iobăgie”, „Partidul – nucleul sistemului totalitar”, „Revoluția Culturală și sălbăticirea generală. Combaterea memoriei istorice și a conștiinței”, „Închisoarea sovietică a națiunilor”, „Popoarele Rusiei, frânte, distruse, înrobite în Uniunea Sovietică”; „Revoluția mondială și rebeliunea împotriva lui Dumnezeu”; „Politica ocupaționistă a Rusiei în Austria și Turcia”, „Prăbușirea economiei planificate” ș.m.a.
Cred că prezintă interes cum comentează specialiștii ruși sistemul de predare american. Alexandr Sidorkin, directorul Departamentului de programe educaționale a Institutului de Educație al centrului de cercetări în cadrul Școlii Superioare de Economie descrie metodele de predare din SUA în felul următor:
„Există 20 de state în care guvernele locale își aleg manualul. Departamentele de Educație ale fiecărui stat creează o comisie, iar aceasta, formată din oameni respectabili, alege un manual. Asupra comisiei se face o presiune enormă din partea lobby-iștilor de dreapta și de stânga, a grupurilor de interese. Și, în același timp, asupra ei fac presiuni și editorii, deoarece dețin oligopolul de publicare a manualului. Ca peste tot, este o afacere uriașă. Și undeva în Texas sau California votul aceastei comisii mici formate din 20 de persoane poate costa 20 miliarde de dolari pentru cineva.
În celelalte 30 de state, alegerea manualului are loc la nivelul școlii sau a districtului școlar. Aceasta nu rezolvă problema, ci o coboară mai jos cu o treaptă, pentru că chiar și la nivel de district școlar se repetă aceeași dramă a valorilor și a banilor.
Conflictele valorice au ca efect faptul că manualele s-au dovedit a fi cam plictisitoare. Toate elementele radicale au fost scoase (în special în state, precum California). De exemplu, și imigranții au fost buni și au avut o viață grea, și indienii au fost minunați – ce-i drept, s-au ucis între ei. Dreptul moral de a purta un război civil îl avea și Nordul, dar și la Sud existau, în general, câteva motive.
În California, sunt numărați câți bărbați și câte femei se menționează pe fiecare pagină a cărții. Uneori asta are sens. Dar când vine vorba de război, această practică devine oarecum absurdă, pentru că războaiele sunt purtate în majoritate de bărbați. Sau, să zicem, stereotipurile: de exemplu, se arată că mecanicul este întotdeauna un bărbat și asistenta medicală – întotdeauna o femeie. Nu vreau să râd de corectitudinea politică – aceasta este o cerință importantă a respectului pe care oamenii îl merită. Dar dacă este aplicată în mod mecanic, ea duce la astfel de consecințe absurde.”
Martin Beissvenger, profesor asociat la Caterda Științelor Istorice în cadrul Școlii Superioare de Economie, se referă pe larg la sistemul de predare din Germania:
„Există foarte multe manuale de istorie a Germaniei, pentru că Republica Federală Germania este formată din 16 state federale. La nivel federal, nu există nici Ministere ale Educației, Culturii și Sportului și, prin urmare, în Germania, există 16 sisteme școlare diferite.
Să luăm ca exemplu Bavaria. Cel mai important lucru pentru manuale este curriculum-ul, Lehrplan. În el se indică, pentru fiecare subiect, în ce constă acesta și de ce avem nevoie de el. Voi aduce un citat pentru tema: de ce elevii au nevoie de istorie – pentru «înțelegerea în profunzime a structurii desfășurării evenimentelor, a personalităților care au definit trecutul și, astfel, definesc prezentul». Adică avem nevoie de trecut nu pentru că este trecut și este valoros în sine, ci, în conformitate cu acest plan, deoarece el are semnificație și pentru prezent.
Există criterii generale pentru manualele școlare care trebuie îndeplinite de orice manual. De exemplu, alegerea textelor, a citatelor și ilustrațiilor trebuie să fie echilibrată, ca să nu fie prea mult text sau prea multe imagini. Manualele nu pot fi instrumente de îndoctrinare. În manuale nu ar trebui să apară discriminarea persoanelor sau a grupurilor – acest lucru este valabil atât pentru istorie, cât și pentru biologie sau fizică. Dimpotrivă, ar trebui ca manualele să accentueze egalitatea oamenilor. Nu se poate ca într-un capitol să apară doar barbati, femeile există, de asemenea, au lucrat și ele și sunt și ele importante.
Încă un accent important se referă la integrarea socială. Manualul ar trebui să promoveze «un dialog deschis cu persoane de origine socială și orientare sexuală diferite, precum și aparținând diferitelor tradiții culturale și lingvistice». Se subliniază, de asemenea, importanța integrării persoanelor cu dizabilități. Acest lucru ar trebui să existe în toate manualele, inclusiv, desigur, în cele de istorie.
Există criterii mai ciudate. De exemplu, undeva se recomandă ca manualul să fie trainic și să nu se învechească pe parcursul primului an. Se recomandă utilizarea hârtiei reciclate, pentru a reduce daunele aduse mediului.
Dacă e să luăm gimnaziul (nivelul superior de școlarizare în Germania) din Bavaria, există șase direcții diferite pentru manualele de istorie, provenind de la șase edituri diferite. În Germania, toate manualele sunt gratuite pentru școlari, dar subvențiile trebuie să fie supuse expertizei. Cum decurge acest proces? Editura se adresează la minister, trimite acolo două exemplare, acestea fiind distribuite experților. Dacă experții iau o decizie pozitivă, manualul ajunge în lista celor permise și școala poate alege apoi direcția dorită.”(2)
NOTE
1. Багдасарян В. Э., Абдулаев Э. Н., Клычников В. М., Ларионов А. Э., Морозов А. Ю, Школьный учебник истории и государственная политика, Научный эксперт, M. : 2009 (V.E. Bagdasarean, E.N. Abdulaev et alia, Manualul de istorie și politica de stat, Expertul științific, Moskva, 2009).
2.„Единый учебник истории России — кастрация ума или необходимость?” (Manualul unic de istorie a Rusiei – castrarea spiritului sau necesitate?), 5 mai 2015, https://slon.ru/posts/51089. (accesat la 10 septembrie 2015).
(fragment adaptat după „Predarea istoriei recente în Federația Rusă. 1945-1991”, în Ştiinţa istoriei – formă fundamentală de cunoaştere a trecutului. In honorem Ion Şişcanu – 70, Editura Galaţi University Press, 2022, pp. 532-567.
