“Căci scrisul nu-i decât luptă cu moartea şi uneori victorie asupra ei.“ (Ionel Teodoreanu, “Întoarcerea în timp”)
Există, dincolo de spaţiu şi dincolo de timp, suspendat într-o firidă de univers la care doar eu mai am acces, atunci când închid ochii şi visez, un loc spre care mă îndrept ori de câte ori mă incearcă dorul. Luminată de un soare care nu apune niciodată, înconjurată de o grădină ai cărei meri sunt totdeauna înfloriţi, casa bunicilor se ridică pe strada al cărei număr mi s-a gravat în amintire, spre a nu se mai şterge niciodată – Alexandru Golescu 12, Focşani.
Acum, când scriu aceste rânduri, în preajma unei noi Învieri, nici un drum nu mă mai poate duce către ea, iar locurile pe care se înalţă casa nu mai pot fi călcate de paşii mei. Este ca şi cum, smulsă din timpul pe care oamenii mari şi orbi îl trăiesc, ea ar fi fost împinsă în sertarul de birou vechi, încărcat de carii, pe care doar nepoţii îl cunosc, cu toate secretele sale. Mai jos, dincolo de casa care străluceşte asemeni unei comori îngropate în sipet, se află cimitirul ale cărui rânduri de morminte se aprindeau, ca prin minune, în clipa în care cântecele de Înviere ajungeau până la noi.
Un foc blând se întindea şi ne cuprindea, pe cei care sunt vii şi pe care care sunt morţi, trecând graniţa atât de delicată şi efemeră a Styxului. Îmi aduc aminte de fiecare Înviere din acest ţintirim de provincie cu acuitatea melancolică a unei fotografii care îmbătrâneşte în mâinile tale. Flacăra care ardea în cimitir s-a stins, iar ceea ce a rămas este un spaţiu pe care îl mai pot reconstitui doar din fragmente de cuvinte şi de lacrimi. Tot mai mulţi dintre cei care erau în jurul meu sunt morţi acum şi din suma de morţi care se adună se naşte universul care mă împresoară, cu muzica lui discretă.
Atunci când visez acest oraş, această stradă şi această casă, visez şi Învierea care se petrece,lent şi cald, ca o pictură naivă. Este aceasta o Înviere în care eu sunt nepot, alături de bunicii şi de părinţii mei. Le simt, încă, bunicilor, privirile aţintite către mine şi mai am încă în nări mireasma unei primăveri care se adună, dinspre meri şi dinspre florile grădinii. În acest vis pe care aş vrea să îl visez până la capăt, până în clipa în care eu însumi voi trece pragul unei alte Învieri naive şi primăvăratece, se aude şi lătratul căţelului- niciodată obosit, niciodată trist, chiar şi atunci când singurătatea îl copleşeşte, Leu se pregăteşte, la rândul său, pentru acest prag pe care îl trecem cu toţii, in cele din urmă. Nepoţi, părinţi, bunici şi căţei.
Căci Învierea este, pentru mine, înainte de toate, această promisiune a reîntoarcerii. Este promisiunea unei dup-amieze fără de sfârşit în care voi putea, în fine, să redeschid poarta grădinii şi să intru în casa pe care nu am părăsit-o, niciodată. Asemeni unui vis ale cărui margini se extind şi cresc, ca în Fantazia lui Michael Ende, asemeni unui vis din care se hrănesc, cei vii şi cei morţi, uniţi prin acea fericire neprefăcută pe care o asociez acestui rai domestic. Un lătrat de câine se aude din curte, iar în sufragerie sunt nepotul, părinţii şi bunicii- cu toţii neschimbaţi, apăraţi de aripa timpului prin ocrotirea icoanei şi vegheaţi de prezenţa lui Christos.
Text publicat inițial în revista electronică LaPunkt.ro
