Volumul coordonat de Conferința Episcopilor din România, intitulat Un secol de relații diplomatice între România și Sfântul Scaun, 1920-2020 (Editura ARCB-Libreria Editrice Vatican, București, 2020) – împărțit în cinci capitole semnate de autori consacrați – tratează principalele momente care au caracterizat raporturile dintre România și Vatican de-a lungul celor 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice. Acest studiu cu valențe monografice a fost printre puținele producții editoriale științifice care au marcat împlinirea centenarului și poate din acest motiv este prefațat chiar de nunțiul apostolic în România, Excelența Sa Miguel Maury Buendia. Deși apare sub egida și coordonarea unui organism ecleziastic, cartea evită cu succes plasarea discuției academice în zona confesionalismului istoriografic. Stau mărturie în acest sens toate textele prezente lucrare.
Măriuca Vădan abordează în primul capitol (Începuturile relațiilor diplomatice între România și Sfântul Scaun, pp. 16-47) cele mai relevante momente din cadrul relațiilor bilaterale derulate în special în perioada interbelică. Autoarea insistă pe bună dreptate asupra tratativelor în vederea semnării Concordatului, negocieri grevate inclusiv de asperități de natură politică și religioasă (p. 38). Într-un text complementar, monseniorul Cornel Damian scoate în evidență atât interesul guvernului român de a ajunge în timp rezonabil la acorduri oficiale cu Vaticanul, cât și mizele majore avute în vedere de reprezentanții Sfântului Scaun în convorbirile cu autoritățile de la București pe tema Concordatului (Concordatul dintre Sfântul Scaun și România. Elaborarea lui și Acordul din 1932, pp. 48-107). Reconstituirea istorică apelează la o bună contextualizare și la o pertinentă discutare a naturii juridice a concordatelor ca atare (pp. 98-107).
Într-un capitol foarte bine documentat– Nunțiatura Apostolică în România (1945-1950), pp. 108-170 – istoricul Cosmin Cristian Oprea urmărește activitatea reprezentanților diplomatici ai Vaticanului în primii ani postbelici, până la expulzarea de la momentul 7 iulie 1950, semnalând aproape toate momentele conflictuale. În text sunt înfățișate două planuri: pe de o parte, angajarea diplomaților papali (mai ales nunțiul apostolic Andrea Cassulo și regentul Nunțiaturii, episcopul american Gerald Patrick O’Hara) în efortul de a apăra interesele Bisericii Catolice din România (cu toate riturile sale) împotriva agresiunilor comuniste și, de cealaltă parte, războiul propagandistic anticatolic declanșat și întreținut de oficialitățile de la București, de multe ori instigate de la Moscova.
Incompatibilitatea majoră politică, diplomatică și nu numai dintre lumea ecleziastică vaticană și universul politic de tip sovietic este surprins și de profesorul Ovidiu Bozgan (cap. Sfântul Scaun și România comunistă – o cursă cu prea multe obstacole, pp. 171-197). Libertatea religioasă a fost, de fapt, marele subiect de divergență dintre România comunistă și Sfântul Scaun între 1948 și 1989. Deși nu a fost întotdeauna o temă prioritară, situația Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice), aruncată în clandestinitate la finele lui 1948, a fost în mod periodic adusă în atenție de Sfântul Scaun cu ocazia discuțiilor cu oficialii României comuniste. De altfel, dialogul diplomatic bilateral – oricum extrem de firav și deseori întrerupt – s-a purtat mai ales între 1965 și 1989, întrucât perioada anterioară a fost un fel o „traversare a deșertului“ din perspectiva relațiilor dintre Sfântul Scaun și autoritățile de la București. Chiar de la mijlocul anilor 1960 au ieșit în evidență punctele de divergență din raporturile bilaterale: chestiunea greco-catolică, problema Statutului de funcționare a Bisericii Catolice, modalitatea de numire a episcopilor, libera lor comunicare cu Vaticanul, situația episcopiilor catolice, educația religioasă.
Cartea se încheie cu un text semnat de Bogdan Tătaru-Cazaban, fost ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun între 2010 și 2016 (Un timp al speranței, 1990-2020, pp. 198-223), care ține loc și de concluzii. Vom încheia remarcând faptul că ne aflăm în fața unui volum de referință pentru cunoașterea unei pasionante (și tragice în același timp) secvențe de istorie diplomatică și ecleziastică.
Articol apărut inițial în revista România literară
