În prima parte am încercat să arăt măsura în care categoriile identitare ale politicii (care devin inevitabil și descriptive) sunt în primul rând o resursă pe care actorii politicii o utilizează în lupta pentru putere sau pentru păstrarea ei. Iluzia politicii, iluzia identităților politice de stânga, de dreapta, de orice culoare, este dată de faptul că presupune existența unei indiscutabile comunități de idei și interese între o parte a alegătorilor și cei care guvernează sau vor guverna. Regăsim aici unul din idealurile democratice, respectabil dar imposibil de atins, cel al abolirii distincției între cei care guvernează si cei care sunt guvernați. Numai că și acest ideal este distorsionat căci această abolire nu-i privește decât pe cei care acceptă identitatea respectivă. Abolirea e deci parțială, e privilegiul celor care asumă împreună o anumită identitate politică, sunt militați, membri, simpatizanți, votanți. Toți aceștia au iluzia unui grad de apropiere privilegiat cu cei care dețin puterea sau, în cazul susținătorilor opoziției, au vocația să o dețină în viitor. Guvernanții vor hrăni această iluzie legitimatoare pentru statulul lor, decisivă în campaniile electorale, dar și în timpul exercițiului puterii. Hrănind însă această himeră a existenței unei identități (în dublul sens sens al termenului) de interese între susținătorii unor lideri politici și acești lideri se hrănește și o distincție care devine un conflict între susținătorii respectivi și restul societății.
Acest conflict este prezent în toate țările cu regimuri democratice, putem chiar vedea natura regimului pornind de la banalizarea existenței sau nu a acestor conflicte mai mult sau mai puțin latente între diverse grupuri care, fiecare, pretind că reprezintă nu numai interesul lor, ci interesul comunității politice. Un regim autoritar sau totalitar dorește ca acest tip de conflicte să dispară. Un regim democratic își extrage legitimitatea din astfel de conflicte, ele ajută puterea și opoziția deopotrivă. Nu pretindem că orice conflict din societate este rezultatul iluziei politice, ci că politizarea conflictelor sociale contribuie la instituționalizarea acestora, până la urmă la banalizarea lor, concomitent însă se petrece o dramaturgie a politicii care permite diverșilor actori să beneficieze de pe urma acestei politizări (vezi în acest sens tomul X al Traité de science politique al lui Georges Burdeau).
E important aici de amintit că frecvența și gravitatea acestor conflicte nu este dependentă doar de construcția instituțională, ci și de natura societății respective, de cultura ei politică, de importanța tradițiilor specifice. Acest conflict poate însă să aibă faze patologice, care să pună în pericol fie regimul în sine, fie chiar natura sa democratică. Cu cât o societate este mai democratică nu numai gravitatea crizelor politice, ci chiar criza de regim în sine trebuie relativizată. După un regim democratic poate urma altul care să fie tot democratic, e exemplul Franței în 1958 care trece de la Republica a IV-a, aflată în pragul războiului civil și sub amenințarea unei lovituri de stat militare, la Republica a V-a. Într-un context mai puțin dramatic, este și cazul italian al trecerii, în contextul campaniilor anti-mafie și anticorupție de la începutul anilor 1990, de la prima la ceea ce mulți numesc a doua Republică italiană.
Dincolo de cazul-limită al crizelor de regim, “crizele politice” în regimurile pluraliste sunt în același timp banale, dar trăite ca niște adevărate crize pentru că ele sunt văzute prin prisma iluziilor politice: vin din eșecul unei părți de a-și impune întregului viziunea sa despre binele comun. Criza foarte adesea se bazează pe o dezamăgire care nu e decât rezultatul intersectării iluziei politice cu realitatea. Asta duce la rescrierea cadrului de înțelegere a realității propus de anumite partide, cele care au pierdut din criză. Emoția din jurul acestor crize este deci parte a iluziei politice, dar crizele au și rolul de a întări diverse identități politice, de a (re)produce (false) certitudini, dar și de a dezamorsa controlat conflicte sociale latente, de a disipa energia tectonică prin mici cutremure de multe ori doar imagologice, trăite cu un dramatism nu neapărat proporțional cu importanța lor efectivă.
Regimurile democratice sunt făcute să reziste la nenumărate crize, crizele mici fiind un bun antrenament pentru cele mai serioase. Sunt deci antifragile, pentru a prelua conceptul lui Nassim Taleb, pe când cele autoritare sunt fragile, robustețea lor aparentă se frânge brusc și iremediabil în fața unor crize sociale. Asta nu înseamnă însă că prăbușirea regimurilor autoritare duce neapărat la apariția unui regim democratic, în acest sens exemplele sunt (prea) numeroase. Societățile și culturile politice sunt determinante, la acestea trebuie adăugat contextul geopolitic, o țară ca România are un tip de regim semi-democratic a cărui viabilitatea este asigurată, deocamdată, de acest context.
Iluzia politică este deci necesară, dar presupune ca actorii politici să-i joace jocul. Dacă aceștia sunt animați de aceeași iluzie ca alegătorii sau militanții lor, dacă vor denunța iluzia susținătorilor adversarilor politici, fără să înțeleagă iluzia pe care o întrețin la partizanii lor, se vor îndepărta de rolul pentru care sunt făcuți și întreaga piesă riscă să cadă în haos. Patologia denunțării iluziei politice duce la anarhie. Patologia asumării iluziei politice până la ultima consecință, deci până la a uita că e o iluzie, duce la pasiunea revoluționară. Ambele distrug jocul democratic. Pentru a supraviețui asaltului, regimul democratic face adesea apel la mijloace dincolo de spiritul democrațiilor liberale. Violența poliției asupra manifestanților animați de pasiuni revoluționare sau anarhiste e simbolică pentru o relație guvernanți-guvernați care, punctual, a ieșit din cadrul jocului politic democratic. În acest caz invocarea voinței majorității din acel context e irelevantă. Apelul la monopolul utilizării forței legitime este o caracteristică ce definește orice stat, nu numai cel democratic. Acest exemplu-limită e semnificativ: cei care simt pe pielea lor violența într-un regim democratic nu consideră utilizarea ei legitimă. Dar ei sunt tocmai cei care refuză cadrul jocului politic democratic, iar sistemul legal în numele cărora au putut fi reprimați este exact cel care-i va proteja de abuzurile pe care le-ar suferi într-un regim autoritar.
Iluzia politică, după ce e demascată, denunțată, contemplată, ne dezvăluie natura ei funcțională, de mobilizare colectivă. Iluzia politică funcționează în realitate, deși în teorie e detestabilă. Putem spune ca Bertrand Mandeville că (și) viciile politicienilor produc beneficii publice. Iluziile politicii dau sens politic depășirii interesului strict privat și căutării unui bine comun. Fac posibilă trecerea de la acțiunea individuală la cea colectivă. Deși rezultatul acțiunilor respective e iluzoriu pentru individul devenit votant sau chiar militant, la nivel colectiv aceste acțiuni cumulate fac posibil jocul politic democratic. Iluzia politicii este deci o necesitate funcțională pentru democrație, ea nu afectează realitatea sa substanțială. Iluzia politică nu e proprie regimurilor democratice, orice regim are nevoie de mecanisme de legitimare care țin de credințe, nu de rațiune. Democrația e însă regimul în care pot coabita pacific mai multe principii de legitimare teoretic incompatibile, dar care în realitatea observabilă prin competiția lor teatralizată în jocul politic țin întregul sistem social în picioare.
Exista politica si politica, ´politica´ nu are exact acelasi sens in regimuri sau ideologii diferite, in democratii sau ´totalitarisme´, in liberalism, fascism sau comunism. De asemenea, politica in sensul antic si medieval, ´clasic´ si spiritualist ( ´platonic´), fata de politica in sens modern, naturalist. In democratii ´politica´ are un sens banal, e ´sociala´, civica, difuza. Problema e ca schimbarile de sens sunt adesea insesizabile si insidioase. Putem vorbi despre ´religie politica´ in sensul mai propriu si literal, politicul ca religie sui generis, adica substitut de religie. E de discutat unde sunt granitele dintre religia civica si religia politica si care e relatia reala dintre acestea. Or, in acest caz politica vine inevitabil in coliziune cu religia propriu-zisa. ´Realismul international´ reprezinta o astfel de schimbare periculoasa de sens : dincolo de alte influente, e vorba de un sens ´schmittian´ al ´politicului´. In ideologiile radicale, de dreapta sau de stanga, ´politicul´ sau ´metapoliticul´ are un sens revolutionar-apocaliptic, adica anarhist si subversiv. ´Realismul´ e doar un eufemism pt. nihilism, ce ia forme ´existentialiste´ – decizionaliste, ´existentialism politic´( Richard Wolin se ocupa pe larg de acest fenomen in lucrarile sale, v. si David Ohana despre ´ordinea politica nihilista´ si ´sindromul nihilist-totalitar´). Realpoliticul se trage din machiavellism, e o ´politica absoluta´ ( Politique d´abord, primatul politicii), la Schmitt politicul impregneaza, acapareaza, subordoneaza ( mobilizeaza) si propriu-zis neutralizeaza toate celelalte ´sfere´ umane, ca un fel de metafizica sau teologie : ´metapolitica´, ce echivaleaza pur si simplu cu subversiunea (contra/)revolutionara. In loc de ´sens´ putem vorbi de ´spiritul´ ce anima un anumit concept de politic. Aspectul ´revolutionar´ poate sa nu fie evident, data fiind specializarea si erodarea ideologica a termenului, dar politica e revolutionara atunci cand e absolutizata, devenita manie, ca o iesire sau uitare de sine extatica, devoratoare, obsesie. Revolutionarii pot fi recunoscuti dupa ´stilul´ lor febril, activisti consumati de ideologia lor, reactionand tot timpul instinctiv si agresiv, predicatori, – in care cred, fara rezerve, ca si cum ar fi programati sau posedati – exista ceva ca un character indelebilis sau ca un ´pact´ al ideologiilor radicale frecventate. Asa se intampla si cu un anumit anti-comunism maniheist, ce oglindeste comunismul si este astfel contra-revolutionar sau o ´revolutie inversa´ si alternativa, taberele se reflecta si se in-formeaza reciproc, pana acolo incat nu se mai pot face distinctii intre unii si altii. O asemenea ideologie este reactiva, negativa, se defineste polemic, anti-, anti-.
Plecand de aici, exista o anumita schema, o incercare naiva si simplista de impacare a virtutilor antice, ´pagane´ si ´virile´, greco-romane, ale politicii si gloriei, cu virtutile crestine superioare sau supra-adaugate, in ideea ca sunt complementare si solidare, de unde si recursul frecvent la ´antici´, destul de selectiv, cu fixatie pt. Xenofon sau Tucidide si alti asa-zisi ´realisti´ ai antichitatii. Anticii sunt cititi prin ochi moderni, cultura antica si medievala e asimilata printr-o formatie de baza moderna – mai exact ´modernista´, in principal literara si romantica, un impur ´eroism´ ( tragic) estetizant. E o crestinare sau botezare superficiala a vertu machiavellice ( hotarat anti-crestina, intreaga opera a lui Machiavelli fiind o revolta si o provocare pt. Crestinism, ´cauza decaderii Romei´ si a fragmentarii si slabiciunii Italiei ), sau a impletirii ´Atenei si Ierusalimului´ ( in care L. Strauss nu credea deloc, dimpotriva , e doar obtuzitatea discipolilor sai, a ´printilor´ si soimilor ). Astfel, se ajunge la uniunea ´politicii´ in stil roman cu virtutea sau ´geniul´ Crestinismului. In realitate, e vorba de estetism post-romantic decadent , un pseudo-clasicism´modernist´ si pozitivist-materialist, ca la Maurras sau Renan. Straussianismul e, la fel, un pseudo-clasicism ideologic si programatic, ´conservator´, un contradictoriu ´Platonism nietzschean´. Acuzandu-l, pe drept, pe C. Schmitt de liberalism si ´modernism´, Strauss era el insusi foarte modern(ist) in spirit, cu Iluminismul sau medievalist si alternativ, ´de dreapta´, copiat dupa acela mijlociu-nietzschean. Plus un platonism politic ( si erotic, in stilul Bund-urilor si Kreis-urilor decadente ) si o ´religie´ anti-egalitarista si elitista ´a naturii´ ( fundationalismul naturalist contrapus relativismului istoricismului german) foarte obisnuita in epoca weimariana, etc. Aceasta conceptie moderna, avangardista si ´nietzscheana´, despre ´politic´ , realist-nihilist, ´marea politica´, de o ´virilitate´ prometeica si pur naturalista, ´vulcanica´, ca ´putere´ si ´glorie´, a fost proiectata in Antichitate. In realitate insa, conceptiile antice legitime depre ´politic´, la Socrate, Platon si Aristotel , deci ´clasice´ , erau mult mai asemanatoare cu cele crestine sau ´monoteiste´, la fel de clasice in spiritul lor ( impotriva falselor dihotomii de spirit potestant si puritan ) – Machiavelli ii citea si el pe antici in optica estetismului ´literat´ umanist, renascentist, deja ´modern´, revolutionar si foarte crestin in spirit – desi in moduri pervertite, ´dublul´ spiritului protestant emergent ( ceea ce ar explica ciudatele oscilatii intre magie si puritanism, pulsatie ca avea sa defineasca ´spiritul modern´ faustian, simultan ascetic-moralist si libertin ). Aceasta ´politica´ estetista, amoralista si propriu-zis nihilista, ca religie sui generis, ´sacralizata´, e cu adevarat incompatibila cu religia, cu orice religie, pt. ca e efectiv o anti-religie seculara si, sa nu ne ferim de cuvinte, demonica, – dar incompatibila si cu politica in sensul ei nobil, clasic si socratic. Sau, ar fi o unire, contra firii, a nihilismului cu religia. E o demonie a ´politicului´, corelata demoniei ´economicului´. Religia politica nihilista este astfel energizata si dinamizata, ´vrajita´, prin religia pozitiva, pe care o acapareaza si abuzeaza si care ii confera legitimitate si vehiculul sau ´forma´. Departe de a fi fost ´realist´-amorala, politica antica se identifica , teoretic si practic, cu ´morala´, in sens inalt, apolinic, cadrul universal al moralei individuale, ca atare si nu prin imprumut de la o religie separata sau institutionalizata, care sa detina monopolul ´moralei´. ´Realismul´ politic autentic e necesar moral, uman fiind, caci nu trebuie impuse umanului norme naturaliste, darwiniste sau materialiste si deci dez-umanizante. ´Realismul politic´ modern nu e altceva decat un darwinism politic si puiul vremii sale.
Exista si o conceptie romantica si idilica despre antici ca razboinici cruzi, dar inocenti, barbarii lui Nietzsche, versiune ´tragica´ a bunului salbatic, ca ´supraom´ a- sau ante-moral, – in legatura si cu un anumit irationalism sau obscurantism ´mistic´ si existentialist ce a ajuns sa impregneze si Crestnismul in diversele neo-ortodoxii, efectiv un Crestinism ´dionisiac´, frenetic, vitalist, impusliv si muscular, daca nu chiar militar. Am observat chiar o interpretare tendentioasa a antinomianismului mistic, ´nebunii lui Hristos´ , identificati difuz cu anarhisti ´crestini´ si, poate, cu legionarii, unde aventura legionara e vazuta ca ´experienta la limita´ in sens existentialist ! Dar chiar asa se justificau legionarii ( chiar un pasaj cunoscut, la Noica) ´nevoiti´ – de natura lor, am spune -, sa recurga la violenta si crima, in lupta lor pt. un Crestinism etnicist si volkist sau neo-pagan. In fine, acesti eroi antici sublimi in cruzimea lor tinereasca ar fi fost ´moralizati´ si integrati prin Revelatia crestina si astfel, prin mariajul virtutii naturale pagane si a virtutii religioase crestine ar fi luat nastere o noua civilizatie si cultura, superioara ( ´personalista´), unica, aceea crestina, asa s-ar explica exceptionalismul providentialist si totodata darwinist al lumii europene. E o schema istoriozofica si o mitoistorie ´totalizatoare´ si ideologica tipica, ce tradeaza ingenuitate si ignoranta, dincolo de eruditia sau ingeniozitatea literara si verbala, atat de specifice oamenilor noi.
Acestea trebuie precizate, deoarece asa incearca sa se legitimeze o anumita ´teologie politica´ pretins crestina, ca necesitate de a se apela la ´politica´- luata univoc , la virtuti ´eroice´, virile, etc. , cavaleresti, care sa apere cetatea, dar pe care nu face decat sa o deschida larg celor mai salbatice si virulente pulsiuni. In polemica deschisa cu un anumit ´angelism´ pervertit propriu ´stangismului´. Alternativa nu e nicidecum o renuntare evaziva la orice ´politica´ si la lumea aceasta, abandontata ´puterilor contrare´, ci restabilirea sensului autentic al politicii si al virtutilor eroice si cavaleresti, deopotriva antice si crestine – dar si moderne, care nu sunt agresive, transgresive si brutale, bestiale, ´titanice´. Evident ca o intoarcere la epoci apuse nu e posibila si nici de dorit, dar daca ´Conservatorismul´ se defineste prin prudenta si experienta istorica – nefiind o ideologie in sine, daca e consecvent, trebuie sa lucreze cu materia data si sa aleaga acel tip de regim ce s-a dovedit cel mai acceptabil si mai flexibil, trebuie deci sa fie liberal si nu i- sau anti-liberal.
De ce am insistat cu aceste explicatii, lungi si nesolicitate ? Pt. ca recunosc acest stil politic si reactionar si ´realist´, machiavellian-nietzschean-maurrassian-straussian, in scoala conservatorilor romani de filiatie ´manentiana´, deci discutia nu e doar abstracta, e o punere in garda …