Provenită dintr-un moment precis al Revoluției franceze, distincția stânga-dreapta a devenit una universală. Totuși încercarea de a defini acești termeni e imposibilă fără a face apel la circumstanțe istorice, la o anumită cultură politică. Există unele constante, spre exemplu atașamentul stângii pentru idealul egalității, însă nu putem avea o definiție universal valabilă a stângii și a dreptei.
Sursa universalizării nu este deci existența unei esențe absolute a fiecăruia dintre acești termeni. Ei sunt produsul tipului de raport între cei care guvernează și cei guvernați speficic regimului politic al modernității, raport definit de apariția unei piețe politice libere.
Complexității regimurilor politice pluraliste îi corespunde o necesitate de simplificare și de coagulare. Regimurile democratice sau în curs de democratizare produc o multitudine de identități partizane. Numeroasele viziuni divergente asupra priorităților politicului nu pot exista numai la nivel teoretic, ele sunt încarnate de oameni, grupuri, partide care intră în concurență sau se aliază pentru a putea exercita puterea. Pe listele electorale nu pot exista o infinitate de candidați, așa cum în galantarele magazinelor nu pot exista toate numele celor care fabrică produsele. Regulile pieței politice impun și ele etichete, impun o simplificare a ofertei partizane pentru ca această să fie lizibilă. La rândul ei, cererea politică din partea celor care aleg tinde în timp să se articuleze în termenii pe care discursul politic îi propune. Putem deci spune că un alegător se identifică pe sine ca fiind de stânga sau de dreapta în urma unei serii de compromisiuri, aproximări, simplificări care sunt impuse de jocul politic al democrației reprezentative.
Toate aceste compromisuri explică și măsura în care, cu excepția militanților, atașamentul cetățenilor pentru identitățile politice preferate nu este legat de idealizarea candidatului votat, de cele mai multe ori mobilizarea e posibilă datorită unui reflex de respingere a alternativei.
Cetățeanul intuiește deci natura iluzorie a identităților propuse de piața politică, scapă de cele mai multe ori de capcana idealizării, dar scapă mai greu de aceea a diabolizării alternativelor. Deși cele mai multe sloganuri politice conțin ideea de speranță utopică (Yes, We can! sau Make America Great Again!), aceste sloganuri nu fac decât să mascheze măsura în care resursele de campanie, marketingul politic se orientează în principal pe atacarea adversarului și pe mesaje care induc frica de acesta (“e străin de interesele națiunii”, “e extremist”, “e fascist” etc.).
Raportul stanga-dreapta produce o realitate iluzorie nu numai la nivelul alegătorului, ci și la cel al observatorului. Dar iluzia e similară, rezultă tot din simplificare, din necesara lizibilitate a realității politice. Cu riscul de a uita faptul că e o realitate ai cărui actori utilizează costumele de scenă tocmai pentru a-și ascunde jocul.
Sigur că avem de a face cu o multitudine de culori ale “spectrului politic”. De altfel, chiar termenii de stânga și de dreapta convoacă automat alți termeni, în primul rând “centrul” (el însuși deschizând calea etichetelor “centru-stânga” si “centru-dreapta”), dar implică și existența unei “extreme-stângi” și a unei “extreme-drepte”. Diversitatea politică nu se termină aici, putem înșira numeroasele doctrine politice care sunt mai mult sau mai puțin ușor de situat pe ceea ce devine “axa” stânga-dreapta. Pentru cei care vin cu oferta politică toate aceste etichete au un caracter instrumental. Asta nu înseamnă că diverși oameni politici nu pot asuma sincer unele valori. Dar în calitatea lor de participanți activi la piața politică vor dezvolta strategii care vor ține cont de imperativele impuse de concurența politică, impuse de obiectivul cuceririi sau păstrării puterii.
Din nou, alegătorul nu se lasă ușor păcălit, înțelege jocul, dar de cele mai multe ori se comportă ca și cum ar ignora natura sa iluzorie. Pentru asta este însă nevoie de un atașament față de ansamblul comunității politice. Acest atașament este speculat prin prezentarea alternativei ca punând în pericol comunitatea politică în ansamblul ei. Astfel gestul de a vota nu mai devine rezultatul unei atașament partizan iluzoriu, ci devine semnul voinței de a apăra comunitatea, instituțiile, democrația.
Elixirul victoriei e însă cel care duce iluzia politică la o culme semnificativă pentru natura sa: învingătorul îi întâlnește pe votanții fără de care “nimic nu ar fi fost posibil”, după victorie aceștia sunt de altfel întăriți în convingerea că au avut dreptate. Fuziunea extatică din momentul anunțării victoriei (o realitate fizică a unor miting-uri, dar și una virtuală prin multiplicare mediatică) simbolizează abolirea distincției între cei care guvernează și cei care sunt guvernați. Demos-ul are puterea, cei care au puterea se identifică cu demos-ul. Dar nu e vorba de orice demos, e cel care a participat la o aventură comună. Învinșii nu numai că au pierdut, ies delegitimați, nu mai pot pretinde impunerea viziunii lor cel puțin pe pe durata unui mandat. Legitimitatea aparține învingătorului, dar acesta ar rămâne repede izolat față de ansamblul societății dacă nu ar exista amintirea comună a victoriei, a fuziunii. O parte din societate a construit astfel o relație privilegiată cu deținătorul puterii. Demos-ul învingător rămâne un anumit timp sub impresia căderii zidului care-l despărțea de elita politică. “Poporul de stânga” sau “poporul de dreapta” se nasc din iluzia politică, dar pot deveni realități obiective. Iluzia fuziunii devine o amintire colectivă și în termenii memoriei grupului se transformă într-o realitate incontestabilă, devine astfel un izvor esențial al legitimității politice, al posibilității elitei învingătoare de a exercita puterea, de a fi nu numai acceptat pasiv, ci și sprijinit social.
În partea a doua vom vedea măsura în care deconstrucția aceste iluzii colective poate duce la mai multă democrație, sau poate deregla funcționarea unui sistem politice pluralist, lăsând loc liber discursurilor utopice.
