Funeraliile reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord au fost urmărite de peste 5 miliarde de cetățeni ai planetei. A fost cel mai mediatizat eveniment din istorie. Interesul ieșit din comun s-a legat de dimensiunile individuală, personală (personalitatea reginei) și familială a evenimentului, precum și de dimensiunile sale civilizaționale, culturale, naționale. Evenimentul a dat măsura relevanței planetare a civilizației engleze și britanice, prea puțin afectată de criticile apocaliptice legate de un simplu referendum democratic privind părăsirea Uniunii Europene. Nici Anglia în particular, nici Marea Britanie ca întreg, nu vor deveni irelevante doar pentru că așa cred antibritanicii apăruți după Brexit. Regatul Unit rămîne cea de-a șasea economie mondială și a doua economie europeană. Dovezile că Marea Britanie reprezintă un sistem de referință la nivel global au fost chiar funeraliile reginei și interesul ieșit din comun de pretutindeni.
Queen Elizabeth a beneficiat de mai multă atenție decît orice alt suveran din lume și din istorie sau decît orice alt șef de stat (președinte, prim ministru), ori decît orice personalitate particulară, din lumea sportului, muzicii, filmului ș.a.m.d., indiferent care, din mai multe motive. Unele merită relevate pe scurt, despre cele mai greu de explicat pe scurt mă voi ocupa pe larg într-o carte (despre culturile și civilizațiile post-Facebook). Pentru că scriu despre un subiect atît de mediatizat, am să reduc referințele bibliografice la dimensiuni subliminale (desigur, cărțile de istorie și de political science alcătuiesc fundamentul conotativ al considerațiilor mele) și am să dau mai multă atenție unor referințe filmografice din cultura populară, accesibile pentru consumatorii de Netflix și HBO. De pildă, serialul ”The Crown” merită văzut/revăzut, pentru că dă seamă de întreaga perioadă de domnie a Elisabetei (producția nu s-a terminat, iar scenariștii ultimelor sezoane proiectate vor fi nevoiți să includă funeraliile și instalarea noului rege, Charles III). Iar filmul artistic ”The King’s Speech” (regizat de Tom Hooper, cu Colin Firth in the leading role, producție cu 12 nominalizări la Oscar), unde personajul principal este regele George VI, tatăl lui Elizabeth și bunicul lui Charles, merită revăzut pentru un background istoric (în special legat de modul în care Marea Britanie și monarhia s-au comportat în al doilea război mondial) fără de care nu poți înțelege fundamentul solid pe care s-a construit popularitatea reginei.
După ce suntem bombardați zilnic cu aprecieri populiste de tipul ”înotătorul cutare a făcut istorie” prin cîștigarea unei curse sau a mai multora, ori ”fotbalistul cutărică a făcut istorie” pentru nu știu ce gol sau pasă, ar trebui să înțelegem ce este cu adevărat istoria și cum se face ea. Or, sub cei doi monarhi, tatăl și fiica, regatul Marii Britanii (alături de republica americană) a fost în centrul de rezistență al luptei lumii democratice împotriva Germaniei naziste, Uniunii Sovietice (the Cold War), terorismului islamic și a Rusiei lui Putin. Sub King G. & Queen E., s-a destrămat imperiul britanic, cel mai mare imperiu colonial din istorie. Marea Britanie a încetat să mai fie o supraputere, dar nu va înceta niciodată să fie o civilizație. Prin comparație, URSS ”a fost o superputere, fără să fi încarnat o civilizație” (François Furet).
Doar Imperiul Roman a lăsat o amprentă istorică și civilizațională comparabilă cu cea britanică. Spre deosebire de ultimii împărați romani, care au ilustrat o lume în dezagregare morală, regii britanici ai perioadei din urmă, în particular Elisabeta, au fost întruchipări ale decenței, bunului simț, modestiei, de care au dat dovadă într-o epocă a revoluțiilor și a marilor reforme. Point Counter Point. Regine au fost puține în istorie, iar Elisabeta era o regină atipică. Decenii de-a rîndul, presa de scandal și presa mainstream, care a devenit tot mai mult o presă de scandal, au stat la pîndă după regină, ca să o compromită, dar degeaba. Au trebuit să se mulțumească cu firimituri, furnizate de membrii familiei regale. Și cum familia este mare, nu au dus lipsă de subiecte de bîrfă, scandal, dezinformare, hărțuire. În mod paradoxal, scandalurile implicînd diferitele rude au umanizat percepțiile publice privind familia regală, similară familiilor obișnuite. Prin compensație, pentru că s-a menținut mereu deasupra scandalurilor, moartea și funeraliile reginei au devenit subiecte de interes mai mare decît toate scandalurile de presă din ultimele decenii.
Elisabeta a fost o regină simpatizată și iubită, nu numai de britanici. În răstimpul dintre deces și înmormîntare au reînceput controversele privind legitimitatea monarhiei. Unii au văzut ceremoniile de la Londra și din Regatul Unit drept funeraliile monarhiei britanice. Dar în istoria modernă situațiile sunt mult mai ambigue. Datorită transformărilor democratice profunde petrecute cîtă vreme ea a fost pe tron (vezi mai jos micul sumar), nu s-a mai pus în mod tranșant și simplist problema alegerii dintre republică și monarhie. Mai ales că între timpul ultimelor decenii democrațiile practicate într-o serie de republici (vezi fostele state comuniste emancipate, în particular Rusia, republicile din Africa ori Orientul Mijlociu, iar nu în ultimul rînd situația din SUA) au demonstrat un semnificativ regres. Teoreticienii știau, iar cetățenii au constatat singuri că nu există incompatibilitate între democrație și monarhie, mai ales dacă aceasta din urmă a căpătat o valoare simbolică în statele occidentale. De aceea, a crescut și toleranța față de monarhie (în ciuda scandalurilor implicînd rudele regești). Eșecul regimurilor comuniste de tip sovietic (care va fi urmat de eșecul regimurilor comuniste de tip asiatic, iată că am făcut o profeție!) a demonstrat clar falsitatea teoriei care susținea inevitabilitatea deterministă a statelor comuniste. La fel de false sunt și teoriile care susțin inevitabilitatea deterministă a instaurării republicii în toate statele lumii. Coexistența dintre diferite forme de organizare statală asigură diversitatea formelor de guvernare și blochează proiectele universaliste privind un guvern mondial (un Big Brother proiectat înainte ca Orwell să tragă concluziile sale din observarea experiențelor totalitare).
Domnia Elisabetei a fost șocantă prin durată, sfîrșitul anticipat nu mai venea, nici cînd ea a împlinit 70, nici la 80, nici la 90 de ani. Părea nemuritoare. Apoi a venit pandemia COVID-19, iar din februarie 2022 singurul subiect de presă la nivel planetar a fost războiul dus de Rusia împotriva Ucrainei. Moartea reginei a devenit însă instantaneu principalul subiect al presei mondiale. Foarte puțini mai trăiau în Anglia și în lume dintre cei care își aminteau de funeraliile lui George al VI-lea, iar pe vremea aceea nu existau mijloace tehnologice pentru a transforma evenimentul într-un eveniment mondial. Punerea în scenă a funeraliilor regale, cu încrengătura detaliilor de ritual, ceremonial, moștenite din epoca medievală tîrzie și din cea renascentistă a fost șocantă pentru perioada Facebook. Oricum, funeraliile în general beneficiază din partea presei de scandal și a publicului de o atenție patologică în anumite părți ale lumii, exacerbată datorită capacității de transmitere instantanee a imaginilor și de multiplicare a lor din era digitală, care le-au transformat în show.
Regret că spun adevărul, dar faptul că cinci miliarde de privitori au urmărit cu sufletul la gură funeraliile reginei britanice dovedește că punctele de convergență între mase și elite sunt mai solide decît clișeele noastre interpretative privind modurile în care se desfășoară politica modernă de la Machiavelli încoace. Ne reîntoarcem la criteriile lui Platon și Aristotel, precum și la modul în care modernii (Robert Dahl) le-au refolosit pentru distincțiile între tipurile de regimuri politice (care se fac în folosul unui singur om, a mai multora sau a tuturor). Concret, prin autoritatea ei simbolică recunoscută de la sine de supușii britanici și din fostele colonii, regina Elisabeta a depășit condiția monarhiilor pozitive de conducere a unui singur om în interesul celor mulți (cele negative sunt în interesul unui singur om), fiind percepută ca un monarh care a patronat consolidarea democratică pe termen lung (fenomenul longtermism), reformele în folosul tuturor, indiferent de partidele la guvernare.
În timpul domniei sale, Regatul Unit a devenit un membru întîrziat al Comunității Economice Europene și primul stat care a părăsit UE. S-a spus că a fost o regină apolitică, al cărei merit a fost că a evitat să își exprime în public preferințele. Dar nu era nevoie de manifestări retorice explicite, pentru că marile opțiuni strategice s-au văzut în faptul că în Marea Britanie din timpul ”tinerei” regine s-au înfăptuit cele mai îndrăznețe reforme liberale încă din anii ’60, simultan cu cele din Scandinavia, iar abia apoi s-au răspîndit pe restul continentului și pe celelalte continente (chiar dacă parțial, cum a fost în America de Nord): taxarea progresivă; îngrijirea medicală universală; intensificarea mobilității sociale și educaționale; abolirea pedepsei capitale; legalizarea avortului și decriminalizarea relațiilor homosexuale; liberalizarea divorțului; desființarea cenzurii teatrale și cinematografice; legalizarea jocurilor de noroc; sprijinirea financiară de către stat a muzeelor, teatrelor (Britain National Theatre, Royal Shakespeare Company), orchestrelor filarmonice, operei, festivalurilor (Arts Council), educației artistice [1]. În ciuda faptului că în ultimele decenii aceste realizări sunt taken for granted (considerate ca de la sine înțelese), aceste reforme și altele au fost făcute cu eforturi considerabile. Dovezile că nu sunt ”de la sine înțelese” vin chiar din Statele Unite ale Americii, unde Curtea Supremă dominată de conservatori a restrîns serios dreptul și practica avortului.
Mă crucesc cînd citesc în cataloage numele date de părinți odraslelor; am făcut-o de pe vremea cînd făceam naveta la țară, în comunism; o fac acum cînd citesc în cataloagele de la facultate. Este și acesta un semn al alienării sociale al unor culturi în care fundamentul ontologic sau teologic al cuvintelor și numelor pierde teren în favoarea convenționalismului lingvistic (problema a fost abordată încă de Platon, în dialogul Cratylos, iar Wittgenstein i-a dat întorsături inedite). Nu este cazul reginei Elisabeta, al cărei nume a fost bine ales. Elizabeth este un nume de origine biblică și a pătruns în spațiul indo-european prin forma greacă a numelui evreiesc ‘Elisheva’, tradus fie prin “Dumnezeul meu este jurămînt”, fie prin “Dumnezeul meu este abundență”. Parțial, a fost o predestinare, dar în cazul ei este evident că și-a construit singură cariera, pe o perioadă atît de lungă încît pînă la urmă toată lumea și-a dat seama de ceea ce făcea. Iar pentru aceasta a primit respectul tuturor. Și a fost onorată.
NOTE
[1] În Regatul Unit, o parte consistentă a sprijinului financiar pentru muzee, teatre, orchestre filarmonice, opere, festivaluri, vine din partea autorităților locale.