Israelului i se cere, de la stânga spectrului politic intern și occidental, să accepte sinucigașe încetări ale focului, știut fiind că ar oferi teroriștilor genocidari, care caută să-l distrugă, sinistra victorie și un stimulent, dimpreună cu șansa reluării tentativelor exterminatoare.
Dar nu distruge oare acest război îndelungat fibra morală a poporului evreu? Nu trebuie el ”salvat” readucându-l pe drumul neputinței, lașității, neputinței?
În siajul unor gânditori evrei ai secolului XX, ca Franz Kafka, Franz Rosenzweig, George Steiner și alții, s-a consolidat o tendință a conceperii iudaismului valoros în forma sa pacifistă, în care dezastrele revoluțiilor naționale, culminând cu distrugerea Templului, și exilul de după răscoala lui Bar Kohba, i-au forțat pe evrei, două milenii la rând, să existe.
S-a argumentat, că această anomalie, a unui popor în suferință, prigonit perpetuu, aflat la cheremul gazdelor și stăpânilor lui, în țările în care grupuri ale sale există, ca minorități, ar fi ”bună” ca necesară condiție a unei ascensiuni morale și intelectuale excepționale.
Holocaust și pacifism
Holocaustul a redus la absurd ipoteza că evreul bun e evreul dezarmat. Dacă facem abstracție de eroismul revoluționarilor din ghetoul Varșoviei, de frații partizani Tuvia și Bielski, din Belarus și de curajul militarilor evrei din armata americană și rusă, toate forme de reafirmare a demnității naționale, evreii au fost, sub Hitler și aliații lui, victime complet dezarmate. Naziștii i-au dus pe evrei la tăiere ca pe niște miei.
Israelul s-a născut ca proiect de reeducare și renaștere națională, evreiască, după 2000 de ani de intelectualism, pacifism și împăciuitorism. Urma să fie renașterea în duhul vieții simple, aspre, morale care străbate Biblia în lung și în lat.
Lecția sionistă vizează recuperarea acestui duh al demnității, care implică abandonul neajutorării și al slăbiciunii ca strategii de supraviețuire, un duh al autoapărării prea îndelung trecut în uitare de ceea ce rabinii au considerat o necesitate a dăinuirii.
Schimbarea de paradigmă a lui 7 octombrie
Masacrul antisemit de la 7 octombrie a dat copiilor lui Israel mai multe lovituri concomitente. Dincolo de proporțiile, maniera veselă a săvârșirii acestei crime în masă și cruzimea ei fără egal, măcelul de acum un an, din sudul Israelului, a demonstrat precaritatea promisiunii visului sionist, care făgăduise aruncarea neajutorării naționale la coșul de gunoi al istoriei și edificarea unui stat ca toate celelalte, capabil să-i apere pe evrei de noi genocide. Pentru câteva ceasuri, evreii au redevenit, parcă, neputincioși. Totodată însă, masacrul și ce-a urmat au probat justețea conceptuală a sionismului. Care le cere evreilor să nu mai accepte să depindă, pentru apărarea de exterminare, de ajutorul altora.
Or, timp de multe decenii, stânga globală și israeliană a alimentat falsul narativ, mult vehiculat și azi, de pildă în Germania și SUA, potrivit căruia statul evreu s-ar putea baza pe garanții internaționale, spre a-și procura securitate în regiunea ostilă în care se găsește.
UNRWA, rezoluția ONU 1701, șeful ONU și ura vulcanică izbucnită pe străzile metropolelor și în campusurile universităților occidentale concomitent cu imaginile victimelor tăiate, violate, arse, ucise sălbatic și răpite de jihadiști propagate în rețelele sociale de făptașii teroriști, au demonstrat clar și fără echivoc futilitatea prezumtivelor ”garanții”. Care nu sunt decât iluzii. La o adică, ele nu fac nici cât o ceapă degerată. Sau chiar mai puțin decât atât. Pentru că nici SUA, mai ales sub o conducere de stânga, nici ONU, și cu atât mai puțin europenii sau vecinii arabi nu vor sări neapărat în apărarea statului evreu într-un moment de mare cumpănă, precum războiul de Iom Kippur, de acum o jumătate de veac. Sau actualul război. Chiar dacă visul sionist s-a fisurat, la 7 octombrie, e cât se poate de clar: Israelul nu se poate baza, pentru dăinuirea sa, decât pe Dumnezeu. Și pe autoapărarea israeliană.
A le cere evreilor să-și depună armele ca să fie un soi de ”conștiință morală” a lumii, cum s-a propus repetat, inclusiv și mai ales din interiorul poporului lui Israel, nu e decât recăderea în mentalitatea unei națiuni și religii aflate la cheremul torționarilor, potențiali exterminatori, față de care victimele dezvoltă sindromul Stockholm, începând să-i adore.
Israelul și normalitatea
Așa sugerează, just, Andrés Spokoiny în ”The Jewish Oyster Problem”, articol publicat recent de Tablet, care evidențiază cum unii gânditori au răsturnat impotența, transformând-o (rasist) într-un soi de presupusă ”virtute”. Ceea ce, evident, nu este. Cum constata Hayim Nahman Bialik într-o poezie despre jalnica neputință a victimelor pogromului de la Chișinău, intitulat în ”Orașul măcelului”. Dar oare n-au dreptate gânditorii care, ca George Steiner, s-au temut că un stat evreu îi va transforma pe evrei într-un popor ”normal”, sau ca sioniștii, care au sperat în crearea, în dobândirea, în cucerirea acestei normalități, a dreptului la ea?
Nu e clar care sunt normele în funcție de care se stabilește existența aspiratei sau temutei normalități evreiești. Istoria ne-a dovedit, în orice caz, că Israelul, ca stat modern, a rămas aparte și excepțional în concertul națiunilor și, deci, relativ departe de ceea mulți concep pe drept, sau pe nedrept, a fi ”normalitatea”. Tot istoria ne-a dovedit că fie și numai un pic de demnitate națională, deci de normalitate, orice ar fi ea, nu e defel incompatibilă nici cu geniul, nici cu educația omului integru, care nu se înjosește adorându-și călăii.
Ce ar putea fi ea ne lămurește persuasiv Spokoiny, prin gura scriitorului Imre Kertész, supraviețuitor al Holocaustului și laureat al premiului Nobel pentru Literatură. Întrebat, în Israel, cum se simte văzând o stea a lui David pe un tanc israelian, evreul maghiar Kertész a răspuns prompt: net mai bine decât pe uniforma mea de deținut la Auschwitz. Normal.
Articol publicat inițial pe site-ulpetreiancu.com
