Ce strategie urmărește Israelul?

Timp de lectură 4 min.

Cunoscutul editorialist pe probleme internaționale de la Le Figaro, Renaud Girard (foto), încearcă să răspundă la întrebarea referitoare la obiectivele strategice pe care le urmărește Israelul:

« Odată cu lansarea, la 1 octombrie 2024, a incursiunilor terestre ale Tsahal în „teritoriul Hezbollah” din sudul Libanului, Israel a trecut de la o logică de restaurare a descurajării sale la o logică de schimbare a ecuației strategice regionale.

Ambiția strategiilor israeliene este de a reduce considerabil puterea de atac împotriva Israelului a ceea ce numesc „caracatița” și ceea ce dușmanii lor numesc „axa rezistenței”, adică soarele iranian (reprezentat de Corpul Gărzilor Revoluționare) și planetele care gravitează în jurul său: Hamasul din Palestina, Hezbollahul din Liban, hutiții din Yemen, milițiile șiite din Irak, Siria lui Bashar al-Assad.

Întreaga chestiune este dacă toate succesele tactice obținute de Tsahal în urma eșecului teribil în atacul surpriză al Hamasului din 7 octombrie 2023 (800 de civili masacrați, 200 luați ostatici, 400 de soldați uciși) sunt sau nu capabile să ducă la un progres strategic pentru statul Israel.

De-a lungul istoriei care a urmat fondării sale și victoriei în războiul de independență (1948), statul evreu a cunoscut un număr de progrese strategice indiscutabile. Îmi vin în minte spontan o jumătate de duzină: obținerea de către Ben Gurion a secretelor nucleare ale Franței în schimbul colaborării israeliene la aventura din Suez (noiembrie 1956); recunoașterea liniei de încetare a focului din 1949 (cunoscută drept „Linia verde”) ca graniță internațională a Israelului, prin rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al ONU, după victoria fulgerătoare a Tsahal în războiul din iunie 1967; amendamentul Jackson-Vanik, adoptat de Congresul Statelor Unite în decembrie 1974, care a făcut din emigrarea liberă a evreilor ruși în Israel un punct central al diplomației americano-sovietice; pacea cu Egiptul (martie 1979), după ce Tsahal s-a abținut, la sfârșitul războiului de Yom Kippur (octombrie 1973), să umilească armata lui Sadat; pacea cu Iordania (octombrie 1994), după semnarea acordurilor de la Oslo (septembrie 1993), care prevedeau înființarea treptată a unui stat palestinian; deschiderea relațiilor diplomatice cu patru noi state arabe, în cadrul acordurilor Abraham (septembrie 2020), concepute de Jared Kushner, ginerele evreu practicant al președintelui Donald Trump.

Pentru moment, Israel urmează o strategie predominant securitară. De la al Doilea Război Mondial, poporul evreu nu a suferit un pogrom atât de sângeros precum cel din 7 octombrie 2023. Tsahal a primit misiunea de a împiedica pentru totdeauna repetarea unui astfel de masacru al evreilor.

În ceea ce privește Fâșia Gaza, cele 24 de batalioane ale Hamasului au fost desființate. A rămas gherila individuală, încă letală pentru soldații israelieni în incursiuni. Sinwar, liderul politic și militar al Hamasului, se ascunde într-un tunel, înconjurat de ostatici israelieni, ceea ce face dificilă capturarea sau eliminarea sa. Israelul nu va renunța la controlul celor două coridoare strategice: cel de la Netzarim, care izolează spre nord aproximativ o treime din teritoriul palestinian, și cel de la Philadelphie, de-a lungul graniței egiptene, care împiedică traficul de arme dinspre Sinai.

Armata israeliană intenționează să creeze o zonă tampon, un „no man’s land” care va rămâne sub controlul său, în jurul Fâșiei Gaza, ceea ce va diminua cu 16% acest teritoriu îngust, suprapopulat și în prezent distrus în proporție de 70%.

În ceea ce privește sudul Libanului, Israelul vrea să priveze Hezbollah de capacitatea de a ataca satele din nordul Galileei. Prin urmare, intenționează să curețe întregul teritoriu dintre granița sa și râul Litani.

Referitor la Teheran, israelienii consideră că nu pot risca ca Iranul să dețină vreodată arma atomică. Americanii împărtășesc această viziune.

Pe de altă parte, Netanyahu nu are nicio intenție de a „remodela Orientul Mijlociu” sau de a opera schimbări de regim. America, de 25 de ori mai puternică și mai bogată decât Israelul, a încercat și a eșuat. Prim-ministrul israelian nici măcar nu intenționează să intervină în politica libaneză. A învățat lecția dublei înfrângeri a lui Begin cu frații Gemayel, în septembrie 1982 și mai 1983.

De îndată ce tunurile vor amuți, strategia israeliană va fi să încerce să convingă monarhiile petroliere din Golf să reconstruiască Gaza și să exploreze posibilitatea unei confederații iordaniano-palestiniene. Problema pentru Israel va fi să găsească interlocutori palestinieni credibili. Va fi acesta Marwan Barghouti, prizonierul palestinian comparat atât de des cu Mandela?

Dacă, pe termen mediu, nu va reuși să ofere lumii și propriului popor o viziune credibilă pentru soluționarea problemei palestiniene, Israelul nu va obține niciun progres strategic în urma victoriilor sale militare din 2024. Ar fi foarte păcat, pentru că acestea i-au deteriorat deja grav reputația internațională. »

Sursa: Le Figaro

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.