Unele dintre trăsăturile comune ale diferiților reprezentanți și votanți ai partidelor postcomuniste mainstream din România, de dreapta sau de stînga, sunt șovinismul, antimaghiarismul și discriminarea anti-Roma (pe limbajul huliganilor, antițigănismul). De cîte ori intră în criză, partidele majorității românești își dau arama pe față cu exhibarea sentimentelor antiungurești, iar media și social media le țin isonul. De parcă toți fac parte dintr-un AUR mai mare[1]. Ultima izbucnire tribalistă a fost legată de scoaterea UDMR din coaliția executivă cu PSD și PNL. O majoritate supracalificată de pseudoanaliști, moderatori, redactori, nu s-a ferit să își manifeste antimaghiarismul, sub pretextul ”necesității” scoaterii din guvern a Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, singura formațiune care a promovat reprezentanți competenți în posturi cheie. Tot acești indivizi nu contenesc să repete minciuna și dezinformarea că UDMR a fost mereu la guvernare în perioada postcomunistă. Pentru ei ura față de unguri este mai puternică decît adevărul. Problema este că prostimea (tradițională sau digitală) crede incitările, nu stă să verifice faptele.
Una dintre întrebările rușinoase pe care o tot repetă ultranaționaliștii de la noi este ”de ce este nevoie în țara noastră de un partid al maghiarilor?” Iar tot ei își răspund pretinzînd în mod fals că nu există partide etnice în alte țări din Uniunea Europeană sau din Europa. Radicalismul naționalist din Teleorman, Ilfov, Dolj sau Vaslui, pe unde nu vezi picior de ungur nu are legătură cu ungurii, ci cu psihopatologia unor indivizi sau grupuri.
O altă rușine antidemocratică postcomunistă este discriminarea sistematică a etniei romilor. Romii din România sunt și mai discriminați decît maghiarii. Situația lor este mai grea și pentru că – deși au avut mai multe organizații proprii – nu au reușit să le unifice și să formeze un fel de UDMR al romilor, care să le reprezinte și promoveze interesele în parlament pe măsura proporției lor demografice[2]. Dacă ar fi după mintea majoritarilor, ei nu s-ar preocupa niciodată de apărarea adecvată a intereselor maghiarilor și romilor. Despre discriminarea romilor în media și social media (rețele de socializare, cum li se spune la noi, un termen inadecvat țînînd cont că este vorba adesea de hate speech, care este negarea socializării) voi scrie un articol separat.
Pentru întrebarea din titlu am mai multe răspunsuri. Pe unele dintre ele le-am exprimat în texte publicate în ultimele trei decenii[3]. Pe altele le-am transmis direct liderilor politici invitați la seminariile, conferințele naționale și internaționale pe care le organizam cîtă vreme am lucrat cu fundația americană Project on Ethnic Relations, din Princeton, New Jersey. Nu le voi reproduce aici, pentru că mizez pe faptul că un cititor lucid și educat poate găsi singur răspunsurile.
Am să apelez însă la un exemplu din trecutul interbelic, pentru a arăta cît de diferită era atitudinea lui Iuliu Maniu față de minorități și partidele etnice. În serialul meu publicistic despre File dintr-un jurnal interzis de Corneliu Coposu, nu am menționat un episod excepțional al conversațiilor dintre mentorul Iuliu Maniu și învățăcelul său[4]. Aveam de gînd să îl includ și îl voi include în volumul pe care îl dezvolt pe baza megacomentariului de carte la Jurnalul interzis, cum l-am numit. Conversația se desfășura pe 16 mai 1940, la Bădăcin (cîteva luni mai tîrziu, Bădăcinul lui Maniu și Bobota lui Coposu, ambele din județul Sălaj aveau să intre în posesia Ungariei horthyste):
”Subiectul discuției este propaganda revizionistă deșănțată pe care o fac ungurii în străinătate. Maniu înfierează calomniile pe care guvernanții de la Budapesta le răspîndesc în lume, la adresa României. <<Țara noastră – pretinde Maniu – este cea mai liberală și mai progresistă în politica adoptată față de minoritățile etnice >>. Cred că lea noi criteriul deosebirilor etnice nu a făcut casă bună cu nici o guvernare; nici chiar scurta guvernare a lui Goga nu a făcut, în afară de demagogie, o politică xenofobă. Puține sunt țările care pot dovedi în mod concludent că respectă egalitatea în drepturi al tuturor naționalităților. Iată, de pildă, că la noi au ocupat locuri de frunte în guvernările trecute cetățeni de origină etnică străină, din prima și din a doua generație așezate în România. Exemplele sunt nenumărate: Richard Franasovici, Eduard Mirto, Henric Cihoski, Victor Eftimiu, Rudolf Brandsch, Mihai Ralea, Costică Angheloff, Ernest Baliff și atîția alții. Micro-comunitățile de pe teritoriul statului român se bucură de deplină egalitate și de condiții de afirmare nestingherite. Excesele naționaliste de limbaj cu care ne-au obișnuit cuziștii și legionarii apar ridicole și caricaturale. Egalitatea juridică, politică, economică și culturală între toate neamurile din țară este o realitate de neconstestat. <<A propos, tu știi cîte partide politice minoritare au funcționat în România, pînă la nefericita măsură dictatorială a lui Carol?>> Am mărturisit lipsa mea de informații exacte și am promis că imediat mă voi documenta în bibliotecă, lucru pe care l-am și făcut. După un ceas de vreme, terminînd investigația livrescă, am comunicat Președintelui că în 1938 au funcționat în România 14 partide minoritare cu toate drepturile politice asigurate de legile în vigoare:
Partidul Maghiar al contelui G. Bethlen (din 1922),
Partidul Țărănesc Maghiar al domnului Retty Imre (din 1933),
Partidul Maghiar de opoziție al protopopului G. Tokes (din 1932),
Madosz-ul (din 1934),
Partidul German condus de Hans Otto Roth (din 1919),
Partidul Popular German al lui Alfred Bonfert (înființat în 1935),
Partidul German al lui Waldemar Gust (1906),
Uniunea Evreilor condusă de dr. W. Filderman (care ființează din 1909),
Partidul Evreiesc prezidat de Th. Fischer (1931),
Partidul Ucrainean din Bucovina condus de V. Kracalia (1928),
Uniunea Ucrainienilor (înființată în 1922),
Asociația Sîrbilor din Banat,
Confederația Musulmană (turco-tătară),
Uniunea Romilor din România.
Multe dintre aceste formațiuni politice au fost înființate în timpul guvernărilor Partidului Național-Țărănesc, care a asigurat primele alegeri libere și nestingherite în țară.”
Corneliu Coposu a învățat lecția toleranței interetnice și interconfesionale de la Iuliu Maniu și a aplicat-o magistral în perioada postcomunistă. El avea o relație excepțională cu scriitorul maghiar Domokos Geza, primul președinte al UDMR, cu care a discutat strategia comună a luptei împotriva lui Ion Iliescu (cel ales de români ca președinte cu 85% din voturi din primul tur de scrutin – originea nenorocirilor României) și a partidului hegemonic, Frontul Salvării Naționale[5]. De la înființare, UDMR s-a situat în opoziția antifesenistă și a fost membru fondator al Convenției Democratice din România, singura formațiune care a reușit în perioada postcomunistă să obțină mai multe voturi decît FSN/FDSN/PDSR/PSD.
[1] Anterior, denominatorul era Partidul România Mare, mai ales cînd era vorba despre universitățile în limba maghiară.
[2] Cifrele oficiale ale minorității romilor din diferitele recensăminte sunt lipsite de acuratețe.
[3] Vezi de pildă capitolele ”Jocul de-a fi sau a nu fi: Holocaustul” și ”Un <<popor ales>>: Românii”, din Dan Pavel, Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria (București: Editura DU Style, 1995).
[4] Vezi serialul ”Recitindu-l pe Coposu”, publicat în perioada 9 septembrie 2022-10 martie 2023, în Sens Politic.
[5] Din nou, pentru relația dintre PNȚCD-UDMR-CDER, mă autocitez, pentru că nu au scris mulți în mod analitic despre CDR. Prin urmare, vezi Dan Pavel, Iulia Huiu, <<Nu putem reuși decît împreună>>O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000, (Iași: Polirom, 2003).