În prima săptămână de la arestare i s-a propus să colaboreze, să fie ”reeducată”. A cerut hârtie și creion și… a scris. Pot să fiu acuzat de subiectivism pentru că este vorba despre mama mea, dar vă rog să mă credeți, și am avut posibilitatea să citesc și să studiez multe documente din închisorile comuniste în ultimii 33 de ani, nici unul nu a avut profunzimea și claritatea celor scrise de către mama. Împărtășesc cu dumneavoastră acest document absolut excepțional, găsit anul trecut la CNSAS:
1. ”Fata-n fata – Securitatea Statului reprezentată prin domnul căpitan Beiner si deținuta Lazăr Ileana, condamnată pentru instigație publică și urmărită din 1949 ca element periculos și destructiv.
Securitatea din punctul propriu de vedere: însăși scheletul statului și organul preventiv al oricărui incendiu.
Lazăr Ileana din punctul de vedere al Securității ceea ce însăși actul de condamnare iscălește, element primejdios si instigator – bineînțeles, proporționând importanța ei, mediului, cadrului și felului ei de activitate. În orice caz, o persoană indezirabilă societății, așa cum s-a prezentat în trecut si cum încă se prezintă. Față de astfel de elemente nu există decât două alternative: nimicire sau reeducare. Și când activitatea și atitudinea unui astfel de element nu este un lucru întâmplător și tangențial ființei respective, ci este una din notele caracteristice ale însăși ființei în cauza, problema nimicirii sau reeducării se impune serios și total.
Securitatea, din punctul de vedere al deținutei Lazăr Ileana, până în momentul de față: cel mai periculos dușman al mediului din care fac parte și al propriei mele persoane – având în vedere că port în mine și într-o măsură mică, relativă, reprezint mediul și convingerile care m-au adus aici. Securitatea este stânca de care se sparg toate încercările si năzuințele ființei mele de până acum.
2. Problema care se pune:
Fiind un element tânăr și cu o oarecare pregătire – poate și unele aptitudini pentru o luptă cu caracter social, nimicirea mea nu ar aduce un aport pozitiv. În schimb, totala mea reeducare ar putea fi de un oarecare folos regimului – bineînțeles un folos relativ la însăși însemnătatea destul de mică a persoanei mele.
În consecință, mi se pune clar și hotărât, problema acceptării unei reeducări în vederea colaborării.
Cum privesc eu această problemă în linii mari: înțeleg și aprob fondul problemei, convinsă fiind că opera de nimicire a dușmanului (afară de faptul că este negativă și niciodată destul de sigură) are un aspect inuman, pe când triumful adevărat al unei partide este cucerirea totală a celeilalte și asimilarea ei. Inamicul ucis rămâne inamicul, dar inamicul cucerit nu mai este inamic, este însăși cauza mea proprie.
Din punct de vedere al procedeului “formal” adoptat față de mine, apreciez atitudinea fățișă și loială a problemei puse direct – care îmi impune și mie aceeași atitudine.
3. Care este atitudinea mea fata de problemă: a) aparențele, b) realitatea, fondul:
a. O șovăială determinată dintr-o oarecare lașitate (fie față de “da”, fie față de “nu”) – o dorință de a amâna lucrurile pentru a găsi, cu timpul, soluția cea mai favorabilă mie.
b. O reală frământare, datorită problemei puse categoric și a faptului că hotărârea mea, afară de represiunile sufletești si problemele de conștiință, însemnează o foarte mare și totală cotitură în viața mea. Și “da-ul” și “nu-ul” cuprind în ele o cotitură și o serie de consecințe.
O stare de încordare nervoasă care mă face inconstantă și mă aruncă de la o hotărâre la alta.
4. Motivele care m-ar indemna să spun da: a) argumente raționale, b) interes propriu, c) argumente subiective:
a. Cauza pentru care am luptat prezintă două aspecte: mistic – religios și politic. Acceptarea, – în aparențe – nu atacă aspectul religios care este primordial în cazul meu. În ceea ce privește aspectul politic – experiența de până acum, precum și desfășurarea evenimentelor politice pe plan extern și intern arată disproporția dintre forțele de luptă și rezistența stâncii de care sau te lipești, sau te sfarmi. Care este atitudinea mai înțeleaptă din punct de vedere rațional? Răspunsul ar fi simplu dacă omul n-ar fi o ființă complexă și ar trăi numai după rațiune.
Se impun apoi și o serie de realizări concrete, de opere pozitive, pe care orice minte limpede și cu bunăvoință trebuie să le recunoască și să le accepte, fiind indirect în folosul propriei persoane.
b. Între “a fi sau a nu fi” instinctul de conservare dictează o atitudine. Apoi sunt unele posibilități de afirmare, de împlinire, care prezintă o ispită foarte puternică.
c. Există un teren comun, un punct de întâlnire: dragostea de om, dorința de propășire a societății, convingerea că individul trebuie să servească colectivitatea, că este imoral ca unul sa huzurească și altul să moara de foame, ca unul să aibă totul, celălalt numai setea de a avea, convingerea că la noi în țară au fost nespus de multe exploatări, abuzuri, etc.
Apoi, atitudinea mea din adolescență față de aceste probleme, care a lăsat câteva urme greu de șters – și în cele din urma, atitudinea actuală a Securității față de deținuta Lazăr Ileana, care o face să privească problema cu alți ochi, și ceea ce nu ar fi crezut niciodată până acum, să-și pună “problema” și să se simtă obligată la sinceritate si loialitate.
5. Motivele care m-ar îndemna să spun”nu”: a) argumente raționale, b) interes propriu, c) argumente subiective:
a. Eu cred în Dumnezeu și existența spirituală a sufletului, precum și în viața veșnică. În sprijinul credinței mele, am și argumente raționale (nu însă predominante, deoarece nu sunt nici teolog, nici filosof) și pe lângă trecutul cu experiențele sale personale sufletești foarte înrădăcinate în ființa mea, am și o structură sufletească, psihică, care prezintă un teren bun întru credință. Am, ceea ce numesc unii teologi, “instinctul religios”, foarte puternic. Cel care are un lucru, îl poseda, înțelege mai bine pe cel care nu-l are, decât cel care n-are sau nu a avut niciodată lucrul respectiv. Deci, în aceasta problemă, eu nu cer înțelegere.
Eu cred în “Una, Sfântă, Catolică și Apostolica Biserică” și o consider realitatea materială, concretizată a principiilor mele de credință. Motivele credinței mele și a atașamentului față de Biserica Catolică sunt aceleași ca motivele credinței mele în Dumnezeu și sunt tot atât de puternice.
Biserica Catolică are o definiție mistică și o realizare concretă, materială, o “organizație” care presupune ierarhie și disciplină. Din clipa în care am spus: ”Cred în Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică” se înțelege de la sine că mă supun ierarhiei și dispozițiilor ei. Nu insist asupra aspectului “Greco-catolic”, asupra aspectului de cult interzis cu care am fost acuzată în procesul meu, deoarece îl consider ca o chestiune mai mult de rit, de formă, nu de esență, ci asupra esenței “catolice” nu Greco sau Romano.
Pare curios faptul că insist asupra credinței mele, considerând credința argument rațional. Credința nu este doar rațiune (rațiunea fiind unul din elementele ei naturale, pe lângă alte elemente) după cum am scris. Credința este un tot complex. Insist asupra ei ca “argument rațional” în felul următor: am credința, și deci având această credință, rațional este să cuget și să procedez după cum urmează:
La temelia comunismului stau principiile materialiste (într-un sens și acestea sunt o credință) fundamental opuse principiilor noastre ontologice. Rațional, nu văd colaborare principială între Biserica Catolică si Regim.
În realizările concrete ale regimului, văd multe lucruri juste și frumoase. Dar cu doctrina, cu principiile de bază, nu sunt de acord. Ori, Toma de Aquino spune: “Forma dat esse Rei” adică “sufletul dă ființă lucrului”.
b. Interesul meu personal
Firește, marele meu interes este să mă pot realiza, să mă pot afirma, să pot exista ca om și ca cetățean. Dar nu este în interesul meu, al liniștii mele personale, al prestigiului meu având în vedere societatea din care fac parte, mediul meu, familia și relațiile mele sociale să fiu considerată ca o trădătoare, o ființă care acceptă compromisurile, o ființă care devine periculoasă.
Trăind în mediul în care am trăit, cunosc aprecierile alor mei asupra personajelor “suspecte” din punctul nostru de vedere și îmi dau seama că este imposibil să ai o atitudine (fie ea cât de discretă) fără a atrage anumite bănuieli și fără repercusiuni asupra vieții mele personale. Riscul este foarte mare și am exemple concrete …
c. Elementele subiective sunt:
Tatăl meu, situația sa, afecțiunea puternică care ne leagă, familia mea, educația mea între trecutul meu și unele atașamente personale, precum și unele răni vechi care nu s-au vindecat, lovituri prea puternice din partea Regimului care au lăsat urme adânci. Rațiunea încearcă să le înlăture, dar inima se încăpățânează.
O dăruire unei cauze nu acceptă târguială și discuții. Eu știu ce însemnează a te supune de bunăvoie. Ordinele trebuiesc executare (cunosc disciplina călugărească, deci ….).
Care ar fi consecințele executării sau neexecutării unui ordin din punctul meu de vedere și din punctul de vedere al Securității?
Nu sunt copil ca sa nu îmi dau seama. Nici nu sunt atât de rafinată ca sa joc rol dublu!
Înțeleg să mă supun organelor de stat. Dar câtă vreme sunt credincioasă catolică, în probleme spirituale trebuie să mă supun Bisericii.
Și ce face cetățeanca Lazăr Ileana în caz că aici s-ar ivi dezacord? Este posibilă oare o cale de mijloc? Dacă n-as avea credința, nici una din aceste probleme n-ar exista. Dar … cred
6. Care sunt problemele unde pot spune ”da” fără ezitare:
a) atitudine pasiva, exemplul personal
b) sprijin indirect
c) sprijin direct în chestiuni în care am siguranța că nu fac rău individului, ci dimpotrivă îl ajut fără ca el sa își dea seama și nici nu îmi creez mie situații penibile.
d) influența asupra mediului
e) colaborare pe teren cultural
Anii trecuți nu mi-as fi pus nici măcar această problemă, dar închisoarea si împrejurările schimbă multe în om.
7. Care sunt problemele în care spun “nu”:
a. Atitudine fățișă care m-ar obliga să rup cu familia și anturajul meu și sa atrag bănuieli asupra eventualei colaborări
b. Sprijin direct în probleme în care am siguranța că lovesc în individ, în familia mea sau Biserica Catolică
c. Renunțare la credință, practici religioase, biserici, etc.
Starea mea sufletească momentană este de epuizare si încordare nervoasă. Am momente de remușcări datorită impresiei că îmi adorm conștiința din lașitate și mă vând…
Sunt conștientă de gravitatea întregii situații.
Sunt obligată să fiu loială, în primul rând prin însuși faptul că mi s-a pus problema.
Și sunt în imposibilitate de a decide.
Respectuos vă rog cântăriți toate cele expuse și trageți concluzia.
Deținuta Lazar Ileana, se supune.
Omul si viitorul cetățean, Lazăr Ileana, mulțumește. ”
După ieșirea din închisoare, mama, neînfricată ca și bunicul meu, cu toate interdicțiile și amenințările Securității, și-a continuat activitatea catolică cu tineretul, în Cluj. Chiar dacă nu se mai puteau ține întâlniri „largi”, se discuta în doi, în trei, în patru, la o cofetărie. Din grupul lor făceau parte oameni dintr-o bucată cum se spune, printre care, Bighi Oșanu, din Baia Mare, de aceleași convingeri „cu ale noastre”, fiicele generalului Ștefan, Doina (Dodo), care s-a căsătorit cu Țucă Langa, preotul Tertulian Langa și Pușa, măritată cu Dorin Marcu din Aiud, la care s-au adăugat, după reîntoarcerea din domiciliul forțat din Bărăgan, Nena Boilă, sora ei și fratele lor Nelu și părintele Matei Boilă, cu care Mărioara Fărcaș s-a căsătorit. Făceau vizite, întâlniri, excursii, deși mama nu prea era sportivă. După eliberarea bunicului meu din închisoare în 1964, mama s-a reînscris la Facultatea de Litere din Cluj, secția franceză. I s-au cerut examene de diferență. Le-a dat pe toate și le-a luat cu nota 10. A fost profesoară de franceză la Liceul Mihai Viteazul din Turda (1969-1972) și Liceul de filologie-istorie Ady-Șincai din Cluj (1972-1988, data la care a ieșit la pensie). La 30 aprilie 1969, Lia Lazăr s-a căsătorit cu Ioan Gherasim, și el cu 18 ani de pușcărie politică, nași de cununie fiind Pr. Tertulian Langa și soția sa Doina, slujba fiind oficiată în ”catacombe” de către Pr. Eugen Popa. Un an mai târziu, m-am născut eu.
Cred că cel mai bun mod de a încheia expunerea mea este să-i dau cuvântul din nou mamei mele, cu una din pildele sale care spune totul despre viața și lupta sa :
”Vrând să scăpăm de o suferință morală, dacă încercăm să o alungăm de la noi sau să nu o băgăm în seamă, nu reușim să facem nimic. Suferința trebuie acceptată, trebuie îmbrățișată în așa fel încât, cu vremea, ea să se topească în noi. Unii vor spune că vremea a fost mai tare, dar a îmbrățișat-o, a topit-o eternitatea din noi, căci nimic nu rezistă eternității din noi.” Lia Lazăr Gherasim
Blaj
8 iunie 2023
Ion-Andrei Gherasim
Multumim!