“Lui Pierre Manent nu îi place să se repete. Mare gânditor al problemei teologico-politice, nu este genul care să alerge pe platourile de televiziune. Nu se închide nici în turnul său de fildeș. Când profesorii de filosofie Jean-Pierre Delange și Daniel Tanguay i-au propus să organizeze un colocviu despre cartea sa La Cité de l’homme, apărută în 1994, a refuzat. „I se părea că există sarcini mai urgente ale gândirii politice decât aceea de a reveni asupra tezelor acestei lucrări vechi”, explică unul dintre organizatori. În cele din urmă, în jurul temei „Urgența politicului”, filosofii manentieni din toate generațiile s-au reunit la Collège des Bernardins în mai 2024, în prezența maestrului. Ansamblul intervențiilor lor face acum obiectul unui volum colectiv care luminează, în cincisprezece contribuții, filosofia politică a lui Pierre Manent — și lecțiile sale pentru timpul nostru.
Bun elev al „spectatorului angajat” care era Raymond Aron — al cărui asistent a fost la Collège de France — Pierre Manent are o autentică preocupare pentru lumea de astăzi. Se îngrijorează mai presus de toate de pasivitatea în care se afundă europenii, această „indiferență mortiferă” care le afectează atât raportul cu politica, cât și cu religia. Politologul Giulio de Ligio vorbește, în capitolul său, despre „paralizia conștiinței și a politicii europene”. Niciodată nu am crezut atât de puțin în Dumnezeu și în guvernanții noștri. Ține aceasta de același fenomen? Pentru că religia a părăsit viața noastră cotidiană se închide politica în dezbateri sterile, îndepărtate de preocupările cetățenilor? Este una dintre întrebările la care acest volum încearcă să răspundă.
Se poate observa deja că de-creștinarea și depolitizarea conduc amândouă la o dizolvare a ceea ce avem în comun. Sub presiunea acestor două tendințe, orice interogație asupra binelui colectiv a dispărut în favoarea a ceea ce Pierre Manent a numit „religia drepturilor omului”. În acest regim, subliniază Giulio de Ligio, „cetățenii și credincioșii nu mai cred că au acțiuni virtuoase de întreprins, legături de desăvârșit, ci o organizare a intereselor și a drepturilor”.
Această criză a politicului se explică în parte prin slăbirea formei naționale. După cum arată Philippe Raynaud, „națiunea a permis regimului democratic să trăiască pentru că a făcut posibilă înscrierea protecției drepturilor și a libertății politice în corpuri politice particulare capabile să producă civism și nu doar morală”. Apartenența la același popor îi obligă pe cetățeni unii față de alții: ei nu revendică doar drepturi individuale, ci se preocupă de destinul lor colectiv. Națiunea, pentru a relua o formulă a lui Pierre Manent, are o „forță asociativă”. Ea creează unitate și permite comuniunea cetățenilor într-un întreg mai vast. Or, pe măsură ce națiunea se erodează, principiul însuși al regimului reprezentativ se clatină. „Poporul nu aspiră să fie reprezentat decât dacă are, în prealabil, sentimentul că există”, precizează Adrien Louis, lector în științe politice.
Prăbușirea națiunii are două cauze principale pentru Pierre Manent: construcția europeană, desigur, și uitarea de către națiunile europene a propriilor origini. Filosoful explică faptul că „Europa nu are această forță asociativă și nu o poate dobândi, deoarece este organizată pentru a aboli sau cel puțin a goli de conținut comunitățile”. Prin dispersarea suveranității și prin impunerea domniei dreptului împotriva guvernării oamenilor, Uniunea Europeană a rupt astfel marile echilibre care întemeiază democrația reprezentativă.
Dar națiunile însele, începând cu Franța, începuseră deja să „golească de conținut comunitatea” întorcând spatele istoriei lor. Și în special istoriei lor creștine. Europenii au uitat că națiunea a apărut ca răspuns la problema teologico-politică, pentru a ieși din conflictul fără sfârșit dintre Biserică și Imperiu, care își disputau pretenția la universalitate în Evul Mediu. Națiunea a păstrat o amprentă creștină profundă: „Ea își caută unitatea într-un același act de credință în bunăvoința și porunca Dumnezeului adevărat (…) Națiunea europeană presupune un tip de comunitate făcut posibil de comuniunea creștină”, explică Adrien Louis.
În consecință, a dori să neutralizezi religia nu este lipsit de consecințe asupra comunității politice. Pierre Manent nu se numără printre laiciști, departe de asta. După cum scrie în Situation de la France, „Laicitatea este un dispozitiv de guvernare care nu epuizează sensul vieții comune și care, de altfel, oferă o reprezentare abstractă și foarte săracă a acesteia. Nu locuiești într-o separare.” A căuta în laicitate un ciment pentru națiune este o fundătură. Această fundătură a devenit manifestă în ultimii ani prin multiplicarea „atingerilor aduse laicității”, cum le desemnează pudic tehnostructura Ministerului Educației Naționale. „Pierre Manent nu își cruță criticile la adresa opiniei laice care, confruntată cu progresele constante ale islamului și islamismului, nu încetează să alimenteze o retorică marțială invers proporțională cu capacitatea sa reală de a acționa, notează Adrien Louis. Republica noastră (…) își atribuie forțe pe care nu le-a avut niciodată, pentru a rezolva o problemă pe care nu a înfruntat-o niciodată și pe care abia știe să o formuleze.” Problema majoră a compatibilității islamului cu modernitatea politică face, de asemenea, obiectul unor contribuții consistente ale lui Alexis Carré și Rémi Brague.
Odată pus diagnosticul, ce soluție schițează Pierre Manent? În ultima sa carte, consacrată lui Pascal (Grasset, 2022), îi invita pe europeni să redescopere propunerea creștină, să recunoască centralitatea moștenirii lor religioase și să își pună din nou întrebarea despre Dumnezeu pentru a regăsi întrebarea despre Bine. Dar să nu ne înșelăm: aceasta nu trebuie să ne conducă la a profesa un creștinism politic, un nou pact constantinian care ar însărcina statul să dicteze un mod de conduită creștin cetățenilor săi și să reducă credința musulmană în Franța. După cum subliniază politoloaga Agnès Louis, miza reală este „cea a aproprierii interioare a adevărurilor creștine”. O asumare personală care trebuie „impulsionată de puterea inimii și nu de o obligație a puterii”. Într-o țară în care peste jumătate dintre locuitori se declară atei și doar o treime catolici, am putea crede că este un simplu deziderat pios. La Pierre Manent, această poziție este călăuzită de o altă virtute creștină: speranța.”
Sursa: Le Figaro
