« Uneori, când nu am nimic mai bun de făcut, mă gândesc la alegerile pe care le aveam „pe vremuri” — atunci când, de pildă, Mitt Romney candida împotriva lui Barack Obama sau John Kerry împotriva lui George W. Bush. Încerc să înțeleg de ce politica și societatea, în general, se simțeau atât de diferite atunci.
Nu pentru că nu am fi avut mari dezacorduri pe atunci. Războiul din Irak a stârnit dispute extrem de vehemente. Nici pentru că nu am fi fost polarizați. Analiștii politici scriu despre polarizare cel puțin din anul 2000, dacă nu chiar de mai mult timp.
Politica este diferită acum pentru că ceva îngrozitor a fost dezlănțuit. William A. Galston definește acest lucru îngrozitor în noua sa carte remarcabilă, Anger, Fear, Domination: Dark Passions and the Power of Political Speech („Furie, teamă, dominație: patimile întunecate și puterea discursului politic”). Chiar și înainte de asasinarea lui Charlie Kirk era evident că aceste patimi întunecate pătrund acum adânc în psihicul american și, prin urmare, în politica americană.
Una dintre marile provocări ale vieții este cum reușești să motivezi oamenii să acționeze — să voteze într-un anumit fel, să întreprindă un anumit tip de acțiune. Liderii buni îi motivează pe oameni prin ceea ce am putea numi „patimile luminoase” — speranță, aspirație, o viziune inspiratoare a unei vieți mai bune. Dar în zilele noastre — și poate dintotdeauna — liderii de pe întregul spectru politic au descoperit că patimile întunecate sunt mult mai ușor de trezit. Evoluția ne-a programat să fim extrem de sensibili la amenințări, ceea ce psihologii numesc negativity bias („tendința de a reacționa mai puternic la stimuli negativi”).
Donald Trump este un om aproape în întregime motivat de aceste patimi— ură, mânie, resentiment, frică, dorința de a domina — și el știe să stârnească aceste patimi pentru a obține sprijinul oamenilor. Vorbind la o conferință CPAC în 2023, el avertiza împotriva „forțelor sinistre care încearcă să ucidă America”, transformând națiunea într-un „depozit socialist pentru criminali, drogați, marxiști, brute, radicali și refugiați periculoși pe care nicio altă țară nu-i vrea”.
Trump este un maestru al acestei arte întunecate, dar nu aș spune că prietenii mei care îl susțin pe Trump au personalități mai întunecate decât cei care i se opun. Progresiștii, la rândul lor, fac apel la aceleași patimi întunecate. Cu vreo zece ani în urmă am avut o conversație tulburătoare cu un realizator de reclame al Partidului Democrat, chinuit de faptul că, pentru a-și ajuta candidații, aproape fiecare clip pe care îl făcea era conceput pentru a stârni frica și ostilitatea. „Ceea ce oamenii uită este că stânga politică a fost cea care a perfecționat cu adevărat politica furiei”, spunea organizatorul social de stânga Marshall Ganz într-un interviu cu Charles Duhigg pentru The Atlantic în 2019. „Progresiștii au fost cei care au înțeles că, ajutându-i pe oameni să vadă nedreptatea — nu doar economică — devenim mai puternici.” Michael Walzer, renumitul co-editor emerit al revistei progresiste Dissent, a spus limpede: „Frica trebuie să fie punctul nostru de pornire, chiar dacă este o pasiune pe care dreapta o exploatează cel mai ușor.”
Și noi, cei din mass-media, apelăm la aceleași patimi. Una dintre misiunile noastre este să vă motivăm să dați clic pe titlurile noastre. O echipă de cercetători din Noua Zeelandă a analizat titlurile din 47 de publicații americane și a descoperit că, între anii 2000 și 2019, proporția titlurilor menite să provoace mânie s-a dublat, iar prevalența titlurilor concepute să trezească frica a crescut cu 150%.
Vreau să înțelegem cum anume patimile întunecate au ajuns să ne conducă, așa că să le privim pe rând:
Furia. Furia apare atunci când cineva a distrus ceva la care ții. Furia poate fi nobilă când este îndreptată împotriva nedreptății. Dar partea seducătoare a furiei este că ea te face să te simți puternic, demn de respect și stăpân pe situație. Exprimarea furiei este o formă densă de comunicare. Le arată celorlalți, foarte clar, că vrei ca ceva să se schimbe. Problema este că, în zilele noastre, nu mai avem doar izbucniri de furie în viața publică. Furia a devenit o stare permanentă în multe dintre viețile noastre.
Ura. Poți fi furios pe cineva pe care îl iubești. Ura, în schimb, este ceva generalizat. După cum scrie Galston: „Simțim furie din cauza a ceea ce cineva a făcut, ură din cauza a ceea ce cineva este.” Persoana care te urăște vrea să te distrugă. Antisemiții îi urăsc pe evrei. În timpul genocidului din Rwanda, hutii îi urau pe tutsi. „Ura nu poate fi potolită,” continuă Galston, „ea poate doar fi înfruntată.”
Resentimentul. Resentimentul ține de statutul social. Cineva te face să te simți inferior. Cineva nu-ți oferă recunoaștere și respect. Oamenii resentimentari se închid în ei înșiși. Nu se pot opri din a se gândi și a-i invidia pe cei aflați atât de sus, încât aceia nici măcar nu știu că ei există. Furia este adesea exprimată, dar resentimentul este adesea ferecat, pentru că persoana prinsă în mrejele lui se simte neputincioasă, social inferioară.
Frica. Frica este sănătoasă atunci când te avertizează asupra unei amenințări reale. Dar, așa cum a observat sociologul Zygmunt Bauman, „frica este cea mai înfricoșătoare atunci când este difuză, împrăștiată, neclară, fără un obiect, fără un reper, plutind liber, fără o cauză sau o adresă precisă.” Când se întâmplă asta, frica se transformă într-un sentiment de amenințare existențială care nu conduce la nicio acțiune clară. Când frica devine teroare, deliberarea rațională devine aproape imposibilă. Când oamenii nu pot identifica sursa fricii lor, nu știi niciodată împotriva cui se vor întoarce și pe cine vor învinui; știi doar că un țap ispășitor va fi găsit.
Dorința de a domina. Aceasta este cea despre care vorbim cel mai puțin, dar este cea mai întunecată dintre toate patimile întunecate, cea mai omniprezentă și cea mai distructivă. Sfântul Augustin o numea libido dominandi. Este dorința de a controla, de a exercita putere asupra cuiva, de a te transforma într-un mic zeu. Ea este adesea alimentată de anxietate reprimată, de insecuritate și de frica de abandon, care îi determină pe oameni să-și afirme puterea în orice situație. Există și în viața personală, determinându-i pe unii să încerce să te manipuleze, să te întrerupă, să vorbească peste tine. În familie, ea duce la un stil parental autoritar, la iubire condiționată, la încălcarea granițelor și la tactici de izolare — tăierea legăturilor cu alții.
În viața intelectuală, această dorință îi determină pe unii oameni să vrea să domine realitatea, să impună tuturor o viziune falsă asupra adevărului. Oamenii cu o puternică dorință de a domina nu pot suporta starea de îndoială. Ei vor să impună certitudini brutale și simplificări grosolane.
Politica este, prin esență, despre putere, așa că, desigur, atrage oameni care au o libido dominandi puternică. Când această dorință se combină cu ceea ce psihologii numesc o personalitate din „triada întunecată” (machivellism, narcisism și psihopatie), rezultatul este apariția unor personaje extrem de brutale — Hitler, Mao, Stalin.
În viața publică, dorința de a domina poate lua forme violente. Când vezi polițiști bătând un om căzut la pământ, abia conștient — aceea este dorința de a domina. Dar ea poate lua și forme mai subtile. Mă frapează cât de puternică este tendința umană de a segrega și exclude. De pildă, atunci când oamenii de stânga au dobândit o poziție dominantă în mediul academic, în presă și în sectorul non-profit, au exclus în mare măsură vocile conservatoare și pe cele din clasa muncitoare. Au dorit controlul. »
Sursa: NYTimes.com
