« Ce ar putea fi, vai, mai simbolic decât moartea unui apărător al libertății de exprimare pe un campus universitar american? Figură de prim-plan a dreptei americane, în special a mișcării Maga, Charlie Kirk a fost asasinat la 10 septembrie 2025 pe campusul Universității din Valea Utah. Fondator al organizației Turning Point USA, o asociație non-profit menită să conștientizeze tinerii asupra importanței libertății, a unui guvern limitat și a unei economii de piață, Charlie Kirk obișnuia să meargă frecvent în licee și universități, convins că viitorul Americii depindea mai puțin de urne și mai mult de apărarea culturii sale.
Întemeiată în 2012, organizația Turning Point USA a devenit unul dintre cele mai puternice lobby-uri conservatoare din țară; în 2024, cifra sa de afaceri se apropia de 85 de milioane de dolari și dispunea de filiale în peste 850 de universități. Oponent fervent al teoriei critice a rasei și al ideologiei de gen, Kirk a încurajat neobosit dialogul cu tabăra progresistă, căci, așa cum afirma acest tribun neobosit: „Când oamenii încetează să mai vorbească, atunci apare violența”.
Influența sa a fost semnificativă în victoria lui Donald Trump la ultimile alegeri prezidențiale, în special datorită ascendentului său asupra tinerilor alegători, utilizatori ai rețelelor sociale pe care era foarte activ.
Fie că împărtășim, fie că respingem valorile conservatoare și creștine apărate de Kirk, dispariția unui om al convingerilor și al dialogului, oricât de provocator ar fi fost el, într-o țară care a făcut din libertatea de exprimare valoarea sa cardinală, reprezintă semnul indubitabil al unei corodări foarte grave a țesutului democratic.
Asasinarea lui Charlie Kirk se înscrie într-un context mai larg al intensificării violenței politice în Statele Unite. Dincolo de cele două tentative de asasinat cărora le-a fost victimă Donald Trump, numeroase personalități politice au fost vizate, în ultimii ani, de acțiuni similare. Astfel, judecătorul Curții Supreme, Brett Kavanaugh, a fost ținta unei tentative de asasinat; reprezentanta democrată în Camera Reprezentanților din Minnesota, Melissa Hortman, și soțul acesteia au fost împușcați în propria lor locuință; un incendiu criminal l-a vizat pe Josh Shapiro, guvernatorul democrat al statului Pennsylvania; un bărbat a pătruns în domiciliul lui Nancy Pelosi, fosta președintă a Camerei Reprezentanților, și l-a lovit pe soțul acesteia cu un ciocan.
Aceste evenimente brutale, unele dintre ele dramatice, atestă o radicalizare semnificativă și îngrijorătoare a unei societăți deja extrem de polarizate, în care violența este din ce în ce mai justificată. Dacă, desigur, există o violență de extremă dreapta, cea a supremasiștilor în special, o toleranță, ba chiar o apologie a violenței politice câștigă teren printre simpatizanții de stânga, după cum relevă un raport al Network Contagion Research Institute al Universității Rutgers. Unul dintre studiile lor recente evidențiază că aproape 56% dintre persoanele situate la stânga au declarat că o ucidere a lui Donald Trump ar fi „cel puțin întrucâtva justificată”; în ceea ce-l privește pe Elon Musk, acest procent ajunge la 50,2%.
Aceste cifre apar cu atât mai șocante cu cât provin dintr-o parte a populației care, în sânul universităților, promovează conformismul corectitudinii politice: ea consideră că anumite cuvinte trebuie interzise pe motiv că reprezintă o formă de violență, că anumiți intelectuali trebuie „dezinvitați” sub pretextul că discursul lor rănește și că este absolut necesar să se instituie safe spaces, „spații sigure”, pentru ca studenții să se poată reface după orice ofensă verbală.
În fața atâtor paradoxuri, ne putem întreba în mod legitim în ce măsură egalizarea violenței în sine – adică punerea pe același plan a cuvântului și a faptei – nu a încurajat tocmai banalizarea violenței politice, încât, la vorbirea performativă promovată de moraliștii corectitudinii i se substituie, fără scandal, violența fizică. A mai rămas oare vorbirea mijlocul prin care cineva se poate face auzit? Cuvântul, prin continua sa denaturare, nu cumva este pe cale să abdice în fața puterii glonțului? În asemenea circumstanțe, cum se mai poate regăsi calea rațiunii și, prin urmare, a împăcării politice și sociale?
Această întrebare se ridică cu atât mai acut cu cât supraproducția de elite în cadrul universităților provoacă o mișcare continuă de mobilitate descendentă, adică tinerii absolvenți întâmpină dificultăți tot mai mari în a găsi un loc de muncă ce le-ar putea asigura viitorul care le fusese promis. Pentru sociologul Musa al-Gharbi, autor al cărții We Have Never Been Woke (Princeton University Press, 2024), acest fenomen afectează într-adevăr elita, dar a devenit motorul psihologic al politicii contemporane. Resentimentul unei întregi generații, culturalmente înstărită dar care se percepe pe sine ca fiind marginalizată, alimentează poziții din ce în ce mai radicale, manifestate îndeosebi prin apariția unor candidați antisistem, precum Zohran Mamdani.
Cine și-ar fi putut imagina că, în chiar vatra capitalismului american, tineri activi, absolvenți ai celor mai bune universități din țară, lucrând în sectoare cu venituri ridicate, ar ajunge să sprijine un candidat marxist? Mamdani este în prezent favorit la alegerile pentru primăria New York-ului, oraș în care Luigi Mangione, absolvent al Universității din Pennsylvania (UPenn), a devenit idolul unor membri ai clasei mijlocii pentru că, la 4 decembrie 2024, l-a executat de aproape pe Brian Thompson, directorul general al companiei United Healthcare. Astfel, mobilitatea descendentă, asociată cu wokismul, ar putea contribui la alimentarea unei violențe expeditiv-punitivă care subminează deopotrivă temeliile dialogului rațional și ale societății americane. »
Sursa: Julie Girard, « Assassinat de Charlie Kirk : la tolérance à l’égard de la violence gagne du terrain à gauche », Le Figaro
