Viața Rodicăi Coposu, sora Seniorului Corneliu Coposu, rămâne o mare consolare pentru noi toți. Dincolo de istoriile derizorii care ne subjugă cotidianul, este un exemplu care conduce spre altceva decât plângăcioase puneri în gardă, mizând pe măsura bunătății și a compasiunii vieții. Seninătatea, compasiunea, lacrimile, sensibilitatea, sila, revolta, neputința, resemnarea, dar și măreția din cotidianul familiei ajung să primească în viața Rodicăi Coposu portretul veridic al unei demnități ieșite din comun. Altfel spus, ni se oferă simplu măsura omului bun la suflet într-un prezent maltratat de pericolul fățărniciei publice și al nostalgiilor retrograde.
Fără alegerile generației doamnei Coposu care a traversat persecuțiile împotriva libertății, fără determinarea spiritului său de jertfă, fără încrederea sa în ceva mai înalt și mai profund decât posibilitățile omenești în a-l înfrunta, prezentul ne-ar fi fost copleșit de cinism și de rușine. Istoriile întregii familii Coposu ne confirmă, de altfel, de ce iertarea creștină nu poate fi o parodie împăciuitoare în scopul obținerii liniștii publice, ci un veritabil demers spiritual, înrădăcinat în adevăr. Doar demagogia postcomunistă a putut crede că a impune victimelor Răului o reconciliere de fațadă, la masa unde călăii tronează impenitenți, ar fi putut părea un demers cinstit.
(…) Senină și netulburată de povara vremurilor Rodica Coposu a fost un martor discret al dramei României răvășite de suferința produsă de comunism. Din viața sa desprindem încă o dată faptul că depinde de noi ce anume căutăm pentru a descoperi ce soi de personaje alegem să fim! Aflăm și ajutorul de a ne pune întrebări esențiale și a admite că vitalitatea poate fi reală, chiar dacă nu înfăptuim lucruri „memorabile” prin influență sau putere. Dar ca să avem întotdeauna acces la libertatea interioară, este nevoie de instanțe morale și de delimitarea față de ceea ce ne încetinește în propria străduință sufletească. Lunga viață a doamnei Rodica Coposu mi se pare, tocmai de aceea, o veritabilă răscumpărare. Existența ei destăinuie o cale adevărată și ne arată cum anume ne jucăm Raiul pe pragul spațiilor interioare unde ne ducem viața, indiferent de poverile care ne-au fost hărăzite. Și că tot aici ajung și remediile! Sunt acele realități care fac parte din moștenirea binelui capabil să schimbe lumea, lent și cu răbdare (deci obositor pentru noi!), dar inexorabil.
A recunoaște atunci cât de îndatorați îi suntem Rodicăi Coposu și discreției sale nu e o metaforă de domeniul curtoaziei! Îi mulțumim pentru tenacitate și pentru discreție, pentru a fi rămas constant atașată frumosului interior, cultivând năzuințele curajoase și abrupte ale omului de caracter, pentru speranța sa însoțită de acea piatră de încercare – ISUS –, piatră disprețuită pururea, e drept, dar ajunsă întotdeauna în capul unghiului, singura în stare să ne descopere înălțimile în lucrurile mărunte.
Domnul să-i facă parte cu drepții și s-o odihnească în pace!
Dumnezeu s-o ierte!
