Preasfințiile Voastre, Preacucernici Părinți, Întristată familie, Întristată adunare,
Astăzi, aici, în ziua în care ne despărțim pe acest pământ de Tanti Rodica, doamna președinte, Rodica Coposu, cred, mai mult ca niciodată, că trebuie să facem o evocare nu numai a ei, ci a întregii familii Coposu, o familie dedicată principiilor și valorilor adevărate, o familie care trebuie să fie un exemplu și model pentru noi toți.
Pe data de 26 septembrie 1932, la casa parohială din Bobota vedea lumina zilei ultimul copil al familiei Coposu, Steluța Lucia Rodica. S-a născut „sub semnul Balanței, care nu i-a fost favorabilă și care, arareori, a înclinat în favoarea ei. Venirea ei pe lume a fost marea bucurie a vieții mele, spunea sora ei mai mare, Flavia, și continua ” Dumnezeu mi-a dăruit o jucărie vie de care am beneficiat trei ani neîntrerupt (până în momentul când a plecat la liceu, la Beiuș – n.n.). Îmi amintesc și eu (și spuneau și părinții) că a fost copilul cel mai cuminte și cel mai puțin pretențios dintre noi, pregătită parcă pentru viața ce o aștepta. Era veșnic surâzătoare, cu un păr bogat blond și ondulat și cu două gropițe mici, veșnic prezente pe fețișoara ei veșnic surâzătoare”.
Școala primară a început-o în satul natal, Bobota, în anul 1939. Fiind fiica preotului satului, bineînțeles că a fost „vedeta clasei”, după cum se exprima un fost coleg de clasă.
Rodica Coposu își mai aduce aminte că pe învățătoare o chema Mânzatu, o învățătoare tânără, care a învățat-o să scrie cu mâna dreaptă, deoarece ea era stângace: „Aia m-a învățat pe mine să scriu cu mâna dreaptă. Eu eram stângace. Și acuma sunt stângace: tai cu stânga, cos cu stânga. Și pe vremea aia nu era așa de evoluat învățământul ca să te lase să scrii cu stânga, că acuma îi lasă.
Din păcate, după absolvirea clasei I a venit odiosul Dictat de la Viena și refugiul familiei. Din casa copilăriei și-a salvat numai ”rucsăcelul de excursie, vioara și păpușa”. Clasa a II-a a urmat-o la Coșlariu, unde tatăl său, Pr.protop. Valentin Coposu, fusese trimis ca preot. Din păcate, un an mai târziu de la plecarea în exil, tatăl său se stinge fulgerător din viață, în urma unui infarct. În aceste condiții, familia se mută la Oarda de Jos, unde tatăl său și fratele său, Corneliu, luaseră în administrare o fabrică de spirt. Astfel, clasa a III-a a efectuat-o la școala din Oarda de Jos, iar clasa a IV-a a urmat-o la Alba Iulia, „pentru că urma liceul”. A dat admitere și a intrat la liceul din Alba Iulia, dar a urmat aici doar un an de liceu, fiindcă la sfârșitul războiului, după 23 august 1944, familia s-a reîntregit la București.
În toamna anului 1944 Rodica Coposu a fost înscrisă la renumita Școală Centrală din București: „În anul ăla, spunea Rodica Coposu, școlile au început în octombrie și știu că am venit și m-a înscris la Școala Centrală, care era considerat un liceu foarte bun de fete, cu tradiție, mă rog, școala asta a fost făcută pe vremea lui Cuza și se numea Pensionat domnesc de domazele. Și eu am avut o monografie a școlii foarte frumoasă, nu știu pe unde s-a pierdut, care arăta primele serii de absolvenți, ce uniforme purtau”. În momentul în care ajunge elevă la renumitul liceu se purta o singură uniformă, nemaiexistând uniformă de gală și nici de zi, datorită vremurilor de criză de după război. Tanti Rodica își aduce aminte, cu lux de amănunte, ținuta care se purta obligatoriu de către toate elevele: „Era perioadă de criză, imediat după război. Era o secretară cu părul ondulat, cu onduline, căreia toată lumea îi zicea Piți, nu știu de ce. Și ea avea o păpușică îmbrăcată în uniforma școlii. Cine venea la școală era obligată să aibă costum. Era obligată să poarte uniforma. Era o fustă bleumarin, cu două cute duble de 8 cm, 40 cm de la pământ, bluză albă cu mânecă lungă cu monograma școlii brodată pe buzunar, palton bleumarin sau gri se admitea, cu basc pe care era emblema școlii era SCF (Școala Centrală de Fete), basc bleumarin, emblema brodată cu bleu, număr matricol brodat direct pe stofă pe mâneca paltonului, ciorapi trei sferturi, albi sau gri, pantofi negri sau maro. Asta era uniforma obligatorie”. Mai târziu a aflat că profesoarele care doreau să predea la Școala Centrală trebuiau să obțină la examenul de definitivat sau de grad minim nota 9: „Și am avut profesoare foarte bune și de limba română, și de franceză, de istorie, de geografie, mă rog, toate erau foarte bune și au ieșit niște serii de elevi bine pregătiți”.
Participă alături de câteva colege la marele miting din 8 noiembrie 1945, sora sa, Flavia, aducându-și aminte cum a văzut-o ”agățată de gardul de la Palatul Regal și strigând din toate puterile: Regele Mihai. Tanti Uki a fost obligată să o tragă și s-o trimită acasă cât mai repede că ”altfel, mă omora mama, că eu trebuia să am grijă de ea”.
A venit anul 1947, cel în care fratele său, Corneliu, a fost arestat, iar toate surorile sale date afară din serviciu. Înainte cu o zi de a fi arestat, Corneliu Coposu a sosit în Capitală. El venea din Ardeal, unde plecase în delegație pentru a convoca o ședință a Comitetului Central al PNT. Era îmbrăcat cu pardesiul și pălăria cu care a intrat în închisoare și le-a primit abia la eliberarea din închisoare, când fluturau pe el, de slab ce era. Fiind arestat de la sediul partidului nu a putut fi inclus în grupul celor arestați la Tămădău. Ceea ce impresionează în relatările surorilor sale referitoare la acest eveniment tragic, care a însemnat un adevărat cutremur pentru întreaga familie, este grija pe care Corneliu Coposu o purta mamei și surorilor sale, pe la care trecea zilnic, el locuind cu soția sa Arlette în altă parte.
Pentru eleva Rodica Coposu anul 1948, când se adoptă o nouă reformă a învățământului, după model sovietic, a fost unul de coșmar. Renumita Școală Centrală de fete, înființată de pe timpul lui Cuza, s-a transformat brusc în „Zoia Kosmodemianskaia”, iar copiii cu origine „nesănătoasă”, cum se spunea în epocă sau „alte categorii”, „nu erau demni să populeze acest bastion comunist.
În urma adoptării noii reforme a învățământului, a urmat un examen de verificare a cunoștințelor, prin care au fost marginalizați elevii care proveneau din familiile cu „origine nesănătoasă”. Rodica Coposu a fost umilită, prin nota care i s-a dat: „Am făcut acolo (la Școala Centrală – n.n.), spune Rodica Coposu, până în 48, când s-a făcut reforma învățământului, când am dat un examen de verificare a cunoștințelor și de unde eu aveam peste media 9,50, media în clasa I, II, III, a IV-a, 9,50 la capacitate din clasa a IV-a, în clasa a V-a aicea … Am primit, după acest examen de verificare, 6,36. Și am fost prima sub linia admisă. Și deasupra mea era repetenta noastră, corigenta clasei noastre, una Meliță Elisabeta. Ea avea 6,37, eu 6,36. Și deci n-am mai intrat la Școala Centrală”. Conform noii legi a învățământului, în anul școlar 1948/49, Rodica Coposu trecea în clasa al IX-a de liceu. S-a înscris la Liceul de Fete nr. 12 și l-a absolvit în anul 1951 (pe atunci se făceau 11 clase). A terminat liceul cu nota 10, ceea ce mai târziu însemna că intrai fără examen la facultate: „Am terminat cu 10 și toți cei care terminam cu 10 primeau diplomă de merit. În anul în care am terminat eu, în 51, nu era încă povestea cu diplomă de merit. Dădeai numai un test, cu o comisie de profesori. Eu am dat examen de admitere și am intrat la Politehnică. Am avut profesoară foarte bună la matematică”.
Astfel, din anul 1951 o regăsim ca studentă la Institutul Politehnic din București, Facultatea Energetică. Facultatea se numea de Electro-Mecanică, dar în anul în care a dat examen Rodica Coposu s-a transformat în Facultatea de Electrotehnică și Energetică.
În anul 1952 au fost date afară din casă de către ministrul Aurel Potop și mutate într-o locuință comună din Dudești. Aici au locuit Aurelia Coposu și fiicele sale Cornelia, Doina, Rodica și Flavia, după ce s-a întors de pe șantierul muncitoresc (Sovrom) de la Constanța, în anul 1953. Tot aici, în minuscula casă cu curte, bucătărie și baie comună și cu două camere a locuit și Constantin Bălescu, după ce s-a căsătorit cu Flavia Coposu, în anul 1959: „Aveam două camere, spune Rodica Coposu. Ei (Flavia și soțul –n.n.) stăteau în prima cameră și am tras o perdea. Am pus o sârmă și o draperie. Și aveam vecini în prima cameră copii. Și ăla mic zicea: <-Sunt în apartamentul domnului inginer>. Și apartamentul domnului inginer era după perdea. Că era și cameră de trecere. Din camera a doua se trecea aici (în camera unde stătea mama lor și surorile –n.n.) ca să mergi la toaletă, ca să te duci la bucătărie. Și în prima cameră erau puse paturi pe trei pereți și în care dormeam câte doi”.
Revederea dintre Corneliu Coposu și familia sa, la proces, în anul 1955, după 8 ani de arest preventiv, a fost una emoționantă. Pe sora sa, Rodica, care avea doar 15 ani când a fost arestat, nu a mai recunoscut-o, până în momentul în care Flavia i-a făcut un semn cu subînțeles: „Dar l-am văzut și ne-o văzut și el. Pă Rodi n-o recunoscut-o … n-o știut cine-i. Atuncea am pus-o lângă mine să se înțeleagă … că ea s-o schimbat foarte mult” (Flavia Coposu).
De asemenea, revederea fratelui, după cei 15 ani de închisoare, a fost un adevărat șoc pentru Rodica Coposu: „El era bolnav, adică era îngrozitor de slab, cred că avea sub 50 de kg. A intrat cu 1,92, cu 114 kg. El nu știa nimic de noi. Ne-a scris o scrisoare, prin cineva care s-a eliberat de acolo, de la Valea Călmățui: ”Dragă mamă și fetelor, care, dacă mai sunteți în viață, vă anunț că sunt eliberat și sunt în domiciliu obligatoriu, și dacă puteți să veniți să mă vedeți”. Localitatea unde era Cornel se numea Valea Călmățui și fusese construită de deportații bănățeni. Niște case din chirpici, acoperite cu stuf. Nu erau chiar bordeie, că erau cu geamuri, erau case așa de două camere, cu tindă la mijloc și într-una din camere stătea el și în cealaltă cameră, care avea și o intrare aparte, avea … deci îi rămânea o cameră cu tindă și dincolo o altă tindă cu o cameră era altcineva care stătea cu el în aceeași curte. Și pă jos era pământ. El, după ce și-o mai revenit o pus carton asfaltat, mă rog. Adică, prima dată când ne-am dus, știu că fetele mi-au zis: ” Să nu te sperii ”. Asta se întâmpla în iulie 1962 când l-au trimis cu domiciliu obligatoriu, după cum erau trimiși toți foștii deținuți politici.
La ieșirea din închisoare, Corneliu Coposu se găsea într-o stare de sănătate foarte precară. Arăta practic ca o fantomă, speriindu-le chiar și pe surori. Un alt efect al izolării la care a fost supus în închisoare a fost acela că nu mai putea să vorbească. A făcut eforturi foarte mari, reînvățând practic să vorbească, la fel ca un copil: „Nu vedea aproape nimic, spune Rodica Coposu. Avea niște edeme la coate, la genunchi și la gleznă, extraordinare și avea o cămașă care flutura pă el așa … I-a adus niște cămăși d-ale cumnatului meu (Constantin Bălescu – n.n.), care era foarte slab și mai puteai să bagi o mână, zicea. Și io l-am văzut cam după două săptămâni și am rămas cu faptul că i se vedea oasele, că era ras în cap, se vedea încrengătura aia, știi, cum înveți la anatomie că oasele sunt în dinți de fierăstrău. Prin pielea capului i se vedeau … p-aicea se vedeau dinții, peste buze și nu putea să vorbească. Adică făcea un efort și zicea: – Gândul merge mai repede decât vorbirea”.
În anul 1956, pe data de 1 iunie, Rodica Coposu a absolvit cursurile Facultății de Energetică și a reușit să se angajeze imediat, înainte de a da examenul de stat, cum se numea atunci examenul de licență, pe care l-a dat în luna iulie 1956: S-a angajat pe post de tehnician la Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), care era Institutul Ministerului Energiei. La acest institut de proiectări, Rodica Coposu a lucrat până la pensionare, adică în anul 1991.
La eliberarea din închisoare, în anul 1964, în locuința comună de două camere din Calea Dudești s-a mutat și Corneliu Coposucu cu soția sa Arlette, fiindcă nu aveau unde să stea. Situația devenise de-a dreptul insuportabilă. Nu mai aveau practic paturi unde să doarmă. În aceste condiții, Flavia și soțul său reușesc să obțină o garsonieră în Balta Albă.La casa din Mămulari, la parter, unde a locuit până la urcarea sa la Cer de acum 2 zile, s-au mutat în anul 1975. După cum reiese din documentele de la CNSAS, Securitatea a aflat de această mutare a lui Corneliu Coposu și a familiei sale și au instalat aparate de ascultare (ATM) nu numai la telefon, ci și în pereți. Astfel, în arhivele CNSAS se găsesc nu mai puțin de 38 de dosare consistente (500 până la 800 de file) care conțin înregistrări cu toate convorbirile din casa Coposu între 1975 până în decembrie 1989. Întreaga familie, în special Corneliu Coposu, era urmărită și ascultată chiar în propria casă: „El, în total era urmărit 24 din 24 de ore. Și pe stradă când umbla. Era filat pe stradă” (Rodica Coposu). „Erau trei schimburi: la ușă, la telefon, urmărire și la telefonul de la serviciu. Și mă întreb de ce?” (Flavia Coposu).
A venit și Decembrie 1989 când casa din Mămulari se transformă într-o adevărată centrală telefonică, după 23 decembrie, deoarece între 14 și 23 decembrie au avut firul tăiat. La casa din Mămulari se primesc telefoane din toată țara și aici, practic, se reînființează PNȚ. Credem că tocmai din această cauză și pentru că aici locuia Corneliu Coposu casa a fost atacată și devalizată de mineri în 1990: „Atunci ne-a aruncat un cocteil Molotov, spune Rodica Coposu, da din fericire n-a căzut pe geam, ci pe zid alături. Am avut și poze, da cred că s-au aruncat pe undeva (…) Atuncea ne-o spart ușa de la intrare și au luat tot ce au putut. Avea Cornel un radio, de la un vânător câteva cuțite d-astea de diferite mărimi … Erau într-o cutie, în ceva … și toate câte le-au găsit le-au luat. Au luat niște tacâmuri de alpaca, mari, grele, probabil au crezut că-s de argint. Toate vazele astea mai mici le-au aruncat jos, apa, și au luat vazele, adică tot ce au putut pune într-o plasă … ceva. Nu știu dacă au fost numai mineri sau … (Rodica Coposu).
„Erau și derbedeii ăștia care lucrau vizavi. Vizavi era un șantier de construcții. Și au intrat … Fusese ziua lui Cornel pe 20 mai și a primit o mulțime de sticle de băuturi diverse cadou, care erau acolo puse jos. Și ăștia le-au luat, au băut, au luat niște … Primise nu știu care din noi o punguță … Erau niște bomboane. Se mai găsesc și acuma. Niște drajeuri colorate, care erau cu ciocolată înăuntru. Cei care au vandalizat casa au crezut că sunt droguri: „Și din ele au luat și au aruncat … droguri” (Flavia Coposu).
După trecerea în eternitate a fratelui ei, împreună cu sora sa Flavia, la 17 iulie 1996, înființează Fundația Corneliu Coposu, cu scopul principal de a menține vie memoria, lupta și jertfa fratelui lor, precum și de a susține din toate puterile adevărata educație a tinerilor din România. De la înființare și până acum 2 zile a fost președintele fundației.
În anul 2009, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, a decorat-o cu Crucea Regală a României, alături de sora sa, Flavia.
La finalul acestei evocări, aș vrea să vă rog să meditați la 2 lucruri, care mi se par deosebit de importante, acum când ne despărțim de Tanti Rodica, doamna președinte a Fundației Corneliu Coposu:
- Caracterizarea despre Tanti Rodica și ce a însemnat ea pentru noi toți cei care am iubit-o și apreciat-o, pe care i-o face draga și nedespărțita ei soră, tanti Uki : ”Pentru familie, ea a devenit stâlpul siguranței. Și-a dedicat întreaga capacitate materială și spirituală pentru folosul familiei și al tuturor celor care i-au cerut sprijinul. Generozitatea a moștenit-o de la mama, toleranța și dragostea de oameni de la Cornel, spiritul de dreptate de la tata și de la Doina și se poate spune că a cules de la fiecare dintre noi calitățile pe care nu le-a păstrat pentru ea, ci le-a dăruit celor ce aveau nevoie”
- Între dispariția unui fost președinte de țară și urcarea la Cer a doamnei Rodica Coposu a fost ….Schimbarea la Față.
Ion-Andrei Gherasim
Președinte executiv
