“Linșajul lui Quentin Deranque de către militanți ai ultra-stângii provoacă o profundă tristețe — dar cu siguranță nu stupefacție. Căci la eterna întrebare pe care o punem în asemenea împrejurări („cum s-a ajuns aici?”), este posibil de data aceasta să răspundem rapid și fără ocolișuri.
Cum s-a ajuns ca un student să-și piardă viața sub loviturile unor militanți „antifasciști”? Pentru că mișcarea antifascistă este violentă. Cum s-a ajuns, mai ales, ca stânga (mediatică, politică…) să minimalizeze această dramă susținând că vina este împărțită? Pentru că matricea intelectuală a stângii face posibilă această violență și uneori îi absolvă pe autori.
Chiar dacă nu deține monopolul violenței politice, stânga propune totuși, în „softul” său mental, un dublu procedeu retoric care autorizează insidios alunecarea către violență, chiar dacă adepții ei jură în același timp că o refuză — și nu încetează să o condamne de fiecare dată când izbucnește, prefăcându-se străini de ea, uneori cu o sinceritate naivă.
Primul truc constă în diluarea însăși a ideii de violență, atribuindu-i conceptului un sens abstract, în pofida oximoronului evident pe care îl conține, de pildă, expresia lui Bourdieu „violență simbolică”. În opoziție cu gândirea greacă și cu întreaga filosofie clasică, care opuneau violența limbajului, papa sociologiei franceze postbelice a considerat oportun să imagineze că se poate vedea violență chiar și acolo unde nu există. Se poate măsura caracterul subversiv al unui asemenea artificiu: în timp ce până atunci dialectica era refugiul rațiunii (și nu se desfășura corect decât la adăpost de violență), iată că discursurile și reprezentările puteau deveni ele însele purtătoare de violență, fără măcar a face trimitere la ea. Autorul volumului *La Reproduction* (Éditions de Minuit, 1970) putea astfel teoretiza, împreună cu Jean-Claude Passeron, o ordine socială inegalitară structurată pe raporturi de dominație, interiorizate de grupurile inferioare tocmai din cauza acestei violențe invizibile care ar impregna insidios educația sau cultura.
Pierre Bourdieu a fost curând preluat și aprofundat de nenumărați discipoli, iar explorarea acestui subterfugiu i-a condus pe alții să vorbească ulterior despre „violență sistemică”. Astfel, adepții „studiilor decoloniale” cred că identifică în formele politice contemporane persistența unui rasism de stat. Instrumentalizarea unor drame precum, recent, cazul Nahel, ori anchetele statistice privind controalele pe criterii etnice ar acredita această teză, pretinzând că dovedesc existența unui rasism structural în sânul poliției. Or, dacă instituțiile sunt rasiste, deci violente, atunci violența „rasializaților” în replică nu ar fi decât o formă admisibilă de legitimă apărare.
O stângă obsedată de deconstrucție
Analiza critică a sistemelor a devenit astfel mantra principală a unei stângi obsedate de deconstrucție, care nu duce lipsă de îndrăzneală și își ascunde sărăcia conceptuală printr-o orgie semantică — căci a numi lucrurile înseamnă deja, într-o anumită măsură, a le deconstrui. Deconstruit este, așadar, odiosul „capitalism”, despre care nu mai știm prea bine ce acoperă, de atâta vreme cât numele său este scandat ca un totem!
Astfel criticate, sistemele sunt reduse la funcții de producere a unor norme considerate artificiale și suspecte, deci dispensabile. Și din nou, interdicția legală a violenței devine facultativă, întrucât legea este o construcție socială aflată în slujba dominanților. Într-un eseu consacrat lui Luigi Mangione, anarhistul american suspectat de uciderea, în 2024, a directorului unei companii de asigurări, sociologul și jurnalistul Nicolas Framont se întreabă dacă este „condamnabil să ucizi o persoană responsabilă de moartea și suferința a mii de alți oameni”, susținând că acest asasinat „este evident ilegal, în timp ce cel al victimei, responsabilă de o politică agresivă de refuz al rambursării unor îngrijiri adesea vitale, este pe deplin acceptabil, ba chiar estimabil în sistemul capitalist” (Saint Luigi, Ed. Les liens qui libèrent, 2025). Autorul, desigur, se ferește să răspundă definitiv, dar opunând violenței ucigașe o violență economică nu mai puțin criminală în ochii săi, el amnistiază deja într-o anumită măsură prima, sub pretextul că ar răspunde celei de-a doua.
Al doilea procedeu nu doar că autorizează violența, ci contribuie chiar la încurajarea ei: este, desigur, Reductio ad Hitlerum. A desemna un discurs sau un personaj drept fascist înseamnă a autoriza suprimarea lui pentru a imuniza corpul social de pericolul pe care îl reprezintă. „Cu fascismul nu se dialoghează, se luptă”, proclamă la unison extrema stângă, estompând din nou frontiera dintre violență și limbaj, în condițiile în care adversarii săi politici ar profesa idei violente cărora nu li se poate răspunde decât prin violență.
Într-un eseu care urmează să apară, Pierre Valentin analizează, de pildă, această dialectică identificând-o în ideologia transactivistă. Această mișcare, scrie el, „susține ideea potrivit căreia cei care afirmă că nu se poate schimba sexul neagă, prin aceasta, însăși existența celor care au «trecut de cealaltă parte»”. Susținătorii unui discurs critic față de cauza trans sunt etichetați drept „transfobi” și acuzați, după cum scrie tânărul specialist al mișcării woke, de „pulsiuni exterminatoare” la adresa persoanelor trans. Starea de rău a acestora ar fi în întregime consecința acestor discursuri, chiar și atunci când „transfobii” se limitează în realitate la a cere prudență în privința tranziției de gen la minori. Iar existența unei rate mai ridicate a sinuciderilor în rândul persoanelor trans desăvârșește transformarea acestor „transfobi” în adevărați asasini.
Și de această dată, abordarea intelectuală creează condițiile unei violențe pe care stânga, în loc să o combată, în realitate o propagă. De la denunțarea „violenței transfobe” la autoapărarea armată nu este decât un pas, rapid făcut: în octombrie 2024, aproximativ șaizeci de indivizi aparținând mișcării antifasciste au fost reținuți în apropierea bulevardului Saint-Germain din Paris, unii având asupra lor bastoane telescopice, în timp ce se pregăteau să perturbe sesiunea de autografe a volumului Transmania, semnat de Dora Moutot și Marguerite Stern.
Paradoxul pe care îl observă fin Pierre Valentin este că retorica vulnerabilității, tot mai răspândită la stânga, alimentează în realitate o „violență preventivă” a cărei amploare abia începem să o măsurăm. Sub pretextul că deplânge moartea lui Quentin Deranque, o mare parte a stângii participă la aceste inversări conceptuale care au făcut moartea sa de conceput — și, prin urmare, posibilă.”
Paul Sugy, “Comment la gauche intellectuelle légitime une violence physique qu’elle feint de réprouver”, Le Figaro
