Deși cenzura s-a practicat de secole, niciodată, niciunde nu au existat școli care să formeze cenzori, acestea nu au existat nici în regimul comunist. Proaspeții angajați aveau, în cel mai bun caz, o foarte vagă idee despre viitoarele lor activități în instituție și erau total nepregătiți. De aceea, imediat după recrutare și angajare, urma o perioadă de câteva luni, de obicei, de pregătire a lor, de învățare a meseriei. Cei angajați în unitatea centrală, în București, erau susținuți de colegii cu experiență, participau la seminare speciale etc. Instructorii de la Serviciul Instructaj-Control se ocupau de soarta celor din provincie și, de câteva ori pe an, cenzorii din micile orașe făceau deplasări în București, care durau cam două săptămâni, unde învățau meseria. Dacă în primii ani de existență a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, conta originea socială a cenzorilor, criteriile de angajare se complică cu trecerea anilor. În 1968, una din cerințele DGPT era ca angajații să aibă studii superioare: dintr-o „analiză a îndeplinirii planului de activitate al colegiului D.G.P.T. privind pregătirea profesională şi educaţia politică a salariaţilor” reiese că „nivelul tot mai ridicat al materialelor pe care le controlăm (presă, carte, radio-televiziune, artă, etc.), complexitatea muncii au determinat preocuparea permanentă a conducerii instituţiei pentru ca toţi lucrătorii care fac munci de specialitate să aibă studii superioare. Ca urmare a acestei cerinţe s-a ajuns ca, în momentul de faţă, din cei 256 lectori şi împuterniciţi, 191 sunt absolvenţi de facultate cu examen de stat, 4 absolvenţi fără examen de stat, 18 urmează diferite facultăţi şi 43 au studii medii şi generale. Dintre cei care nu au studiile cerute de calitatea de lector, o parte sunt la o vârstă înaintată, iar altora nu le permite starea sănatăţii să-şi continue studiile. Aceştia au însă nivelul de pregătire necesar muncii, datorită eforturilor personale.”[1] Tabele cu numărul lectorilor care au studii medii, superioare au existat până la desființarea DGPT. În 1969, dintr-un discurs lung și solemn care punctează activitatea instituției ni se aduce la cunoștință că „în momentul desprinderii din fostul minister al artelor şi informaţiilor, D.G.P.T. dispunea de un colectiv de cadre eterogen, în general necorespunzător în raport cu cerinţele de mai sus, atât în capitală, cât şi în provincie. De aceea, la început a fost necesară o recrutare masivă de tineri, corespunzători din punct de vedere politic, care au fost pregătiţi ulterior în cadrul instituţiei, prin cursuri speciale, la diferite forme de învăţământ politic. De asemenea, încă în primii ani au fost angajaţi studenţi şi absolvenţi de şcoli medii care îndeplineau pe lângă condiţiile politice şi cele ale unei bune pregătiri teoretice. […] Numeroşi lectori şi-au terminat studiile superioare de stat în paralel cu munca, au frecventat cu regularitate diferite forme superioare ale învăţământului de partid şi au participat activ la acţiunile organizate în instituţie în acest scop. Este semnificativ că în prezent, din totalul salariaţilor din sectoarele de specialitate din capitală şi provincie, 286 au studii superioare. […] Existenţa unui număr de 243 de membri de partid din totalul de 393 de salariaţi este un factor esenţial în obţinerea unor rezultate pozitive în muncă şi a unor relaţii principiale, partinice, între membrii colectivului. […] Munca de creştere şi educare a cadrelor a dus la formarea unui colectiv ataşat muncii instituţiei, închegat şi în general stabil. Din totalul salariaţilor, 170 au vechime de peste zece ani, 80 dintre aceştia având aproape vârsta instituţiei.”[2] (amintim că „vârsta instituției” în 1969 e 20 de ani !).
Nu doar studiile contau, desigur, ci și multe alte criterii. Conform unui tabel (din anul 1961) , „Situaţia centralizată” a funcționarilor DGPT, cu excepția Serviciului Administrativ, era următoarea: Originea socială: Muncitorească – 145; Ţărănească – 68; Colectivist- 19; Funcţionar – 75; Mic meseriaş – 22; Intelectual- 12; Subofiţer – 3; Birjar-curier, paznic îngrijitor – 10; Agent sanitar – 3; Mic comerciant – 15; Comerciant- 2. Apartenenţa politică: P.M.R. – 208; Cand. P.M.R.- 18; U.T.M.- 40; Membru sindicat – 108. Studii: Facultate- 186; Student- 25; Maturitate- 72; Şcoală Medie – 67; Şc. Elementară – 24. Vârsta: Până la 24 de ani – 13; Între 25-30 de ani – 97; Între 31-35 de ani – 141; De la 36 de ani – 123. Naţionalitatea: Români – 257; Evrei – 57; Maghiari – 48; Germani – 9; Sârbi – 3. Femei: 146. Bărbaţi: 228. Numărul total al angajaţilor la acea dată era de 374.[3]
În arhivele cenzurii, pot fi studiate nu doar tabele cu „situaţia compoziţiei naţionale a salariaţiilor DGPT”, numărul cenzorilor din unitatea centrală (București) și a celor din provincie, care au absolvit școala generală, au studii medii sau superioare, studiile pe care le-au făcut, familia din care provin etc. Mai mult decât atât, s-au păstrat cărțile lor de muncă, în care se indică starea civilă, câți copii au, unde s-au transferat, când s-au pensionat și din ce motive. Într-un asemenea tabel (din 1964), de pildă, se urmărește compoziția națională a funcționarilor pe ani; cele trei naționalități principale care lucrau în cadrul DGPT erau românii, maghiarii și evreii (mai era și categoria „Alte naţionalități”) și putem observa creșterea numărului de români, în comparație cu al altor naționalități, în perfectă consonanță cu politica vremii.
Într-o notă[4] din anul 1970 se indică numărul cenzorilor din unitatea centrală (București) și a celor din provincie, care au absolvit școala generală, au studii medii sau superioare. Reproducem tabelul:
Tabelul este relevant pentru noile cerințe impuse cenzorilor, dar constituie și exemplu de statistică atentă care urmărea evoluția angajaților.
Revenind la etapa imediat următoare angajării cenzorilor, vom observa că și măsurile de „creștere și educare” ale personalului au variat de la an la an. La început (anii 1949-1951) se practicau angajamentele de îndeplinire și depășire a planului de muncă, oarecum într-un spirit „stahanovist”, specific epocii. Ceea ce își propuneau cenzorii într-un astfel de angajament erau:
„1. Punctualitatea şi disciplina în muncă.
2. Ridicarea nivelului profesional şi politic prin citirea broşurii Kemenov şi romanul „Mama” de Maxim Gorki.
3. Trierea materialului cuprins în cele trei lăzi din pivniţă (fostul Minister al Propagandei – Direcţia de Studii)”[5] (ANGAJAMENTE în vederea îndeplinirii în cele mai bune condiţiuni şi a depăşirii planului de muncă ce ne revine pe trimestrul II 1950).
Dar pretențiile față de educarea cadrelor au crescut foarte mult și foarte repede. Deja în 1958 se făceau planuri de acțiune „pentru întărirea muncii de educaţie în rândurile lucrătorilor din. D.G.P.T.”, cu obiective clare: „l. Formarea de intelectuali multilaterali, cu un profil bine conturat şi cu tendinţe novatoare. 2. Apropierea de realităţile social-economice pentru promovarea partinităţii în aprecierea fenomenelor din viaţă. 3.Cultivarea spiritului colectiv şi interesului faţa de problemele obşteşti” [6]. Pentru atingerea acestor obiective, o atenție sporită trebuia acordată învățământului de partid (care se afla primul pe listă).
În afară de învățământul de partid, lista cuprindea activități de „informare multilaterală a lectorului”, de asemenea, „informarea din principalele periodice se va realiza prin întocmirea de fişe de lectură care să cuprindă ceea ce aduce mai important (într-o pagina la maşina) fiecare număr de periodic”. Există și activități mai ciudate, ca de pildă, „se va multiplica şi transmite la toate serviciile prezentările scriitorilor străini ce se întocmesc la gară”. Se organiza concursul „Iubiţi cartea”, unde trebuiau să se „antreneze” lectorii, ulterior făcându-se anchete „în rândul lectorilor în legătură cu cetirea de către aceştia a beletristicei.” Săptămânal, lectorii trebuiau să meargă la filme și teatre („fiecare serviciu printr-un membru al colectivului să procure bilete.”), iar la fiecare două săptămâni „să se prezinte filme noi la care pe piaţa se procură greu bilete”. Tot la capitolul „dezvoltare multulaterală” intrau activitățile legate de „folosirea largă a Colţului Roşu”, adică :
„a) constituirea unui colectiv de coordonare a activităţii (din 5 persoane) b) întocmirea unui program de activitate de perspectivă a Colţului Roşu, care să cuprindă – şezători (literare, muzicale etc.)
– cercuri (de alfabetizare muzicală, creaţie literară,limbi străine, fotografi amatori etc.)
– probleme profesionale (consfătuiri pe diferite teme,prezentarea unor referate care au fost considerate în servicii ca având o valoare deosebită etc.)
c) amenajarea corespunzătoare a Colţului Roşu.”
Dacă primele două categorii de activități urmăreau formarea ideologică și profesională a funcționarilor DGPT, ultima categorie urma să dezvolte spiritul colectiv, interesul pentru problemele obşteşti și sentimentele patriotice. Iată câteva din activitățile propuse la acest capitol :
„1.Dezvoltarea multilaterală a activităţii sportive.
a) fiece lector ce îndeplineşte condiţia fizică să facă un anumit sport
b) cercul sportiv sa-şi întocmească un plan de perspectivăpentru activitate multilaterala (între care gimnastica, woley, popice, handbal feminin etc.)
2. Activizarea organizaţiei A.V.S.A.P.
a) cuprinderea salariaţilor nemembri
b) trecerea la instrucţia de front şi mânuirea armelor,cu toţi membrii A.V.S.A.P.
c) crearea de cercuri radio, t.f.f., cercetare
3. Antrenarea salariaţilor la acţiuni de muncă voluntară.
4.Organizarea permanentă de excursii
– în întreprinderi industrale
– în unităţi socialiste agricole
– locuri istorice în afara Bucureştiului
– locuri pitoreşti
5. Reuniuni cu programe artistice.
6. Cuprinderea salariaţilor cu sarcini.
a) să se întocmească o situaţie cu salariaţii ce au sarcini obşteşti permanente. b) salariaţii fără sarcini permanente să primească răspunderea pentru organizarea diferitelor acţiuni ocazionale (excursii etc.)”
Este destul de dificil de urmărit în fondul documentar al cenzurii în ce măsură toate punctele proiectului au fost îndeplinite, dar, cel puțin în acea perioadă de acest proiect s-a ținut cont, iar educarea de partid și profesională li s-a aplicat cenzorlor, adaptată la noile schimbări sociale, până la desființarea DGPT.
În afară de acest set complex de activități, cenzorilor li se ofereau sistematic modele de intervenții, după care să se orienteze în activitatea lor, se practica lectura în paralel, când același texte era citit de un începător și de un cenzor cu experiență. Perioada de „alfabetizare” putea să dureze până la doi ani, dar cei mai mulți aveau nevoie de doar câteva luni pentru a deveni profesioniști în noua meserie.
(Fragment din Profilul cenzorilor din Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, în „Traversând comunismul: convieţuire, conformism, compromis”, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Romanesc. Volumul XI, 2016, Ed. Polirom, Iași, 2016, pp. 30-46).
NOTE:
[1] ANIC, CPT, dosar 78/ 1967, ff. 125-126.
[2] Ibidem, dosar 7/1969, ff. 101-110.
[3] Ibidem, d. 22/ 1961, f 14 bis.
[4] Ibidem, d. 75/1970, f. 29.
[5] Ibidem, d. 14/1950, f. 11.
[6] Ibidem, d. 7/1958, f. 9.
