Nicu Covaci este un geniu muzical.
El trebuia făcut de multă vreme membru de onoare al uniunii compozitorilor și muzicologilor din țara noastră. Faptul că acum a fost respins ca simplu membru ne arată că este ceva putred, dar nu în Danemarca, ci în țărișoara noastră. Dacă trăia în Marea Britanie, regina l-ar fi făcut Sir Nicu Covaci. Elisabeta a II-a iubea muzica și îi adora pe muzicieni, iar muzicienii o iubeau, pe măsură ce înainta în vîrstă. În 2012, la The Diamond Jubilee, planeta a asistat la glorioase concerte, cu muzică de toate genurile și supervedete din lumea anglo-saxonă, inclusiv din fosta colonie USA[1]. Dar ca și milioane de alți oameni, Nicu Covaci a avut ghinionul să se nască in the wrong place, at the wrong time, în regimul comunist din România.
Regimurile totalitare și muzica rock sunt incompatibile. Muzica rock este un produs al revoluțiilor eliberării din democrațiile consolidate occidentale, cea britanică și cea americană. Apoi, a devenit un fenomen global.
Pe liderul de la Phoenix îl pot contesta unii din punct de vedere muzical doar dacă se păstrează canonul dogmatic al genurilor. Scriu asta pentru că i-am cunosc pe unii snobi din lumea muzicală, dintre melomani, care mi-au explicat de-a lungul anilor de ce nu trebuie să includem în aceeași categorie muzica simfonică și fenomenele rock-pop-rap, jazz. Or, Bach și The Beatles sunt compatibili. Trăim în epoca Beatles, iar din anii ’60 încoace, sau chiar mai demult, în lumea muzicală s-a produs un aggiornamento. Ar fi suficient să invocăm exemplele orchestrelor de muzică simfonică acompaniatoare sau partenere ale muzicienilor rock (symphonic rock și alte experimente) [2].
Principiul contextualizării înțelesului ne obligă să înțelegem ce au reprezentat Nicu Covaci și formația Phoenix pentru concetățenii lor în regimul comunist din România. S-au făcut deja filme privind impactul formației The Beatles în Uniunea Sovietică; ”invazia britanică” s-a produs deopotrivă in the USA și în URSS. Îi las pe alții să completeze interpretarea, pentru a merge către pașii următori ai raționamentelor care urmează. Cînd Nicu Covaci și alți membri ai formației Phoenix au emigrat ilegal din România, ei au devenit legende. Un film despre formația reală și legendară Phoenix în comunism ar fi binevenit.
După căderea comunismului, situația s-a schimbat. Sir Nicu Covaci[3] s-a întors în România și – la fel precum toată lumea – a început să emită opinii politice. În afară de familiile celor exterminați în timpul comunismului și/sau ale foștilor deținuți politici, a existat o categorie specială de anticomuniști: cei care au fost siliți să emigreze din țara natală. În timpul comunismului totalitar, cei care au emigrat legal și ilegal o făceau pentru că nu mai suportau lipsa libertății, a libertăților individuale, a drepturilor universale ale omului, sărăcia, lipsurile materiale, nedreptățile, desconsiderarea demnității lor personale și a familiilor lor, antimeritocrația, antiintelectualismul, viața în cușcă, climatul de supraveghere, frică și neîncredere ș.a.m.d.
Anticomunismul diasporei românești era neîmpăcat, mai ales după comparația cu experiența vieții în lumea liberă. Ulterior, acel radicalism a fost reduplicat în respingerea formelor postcomuniste denaturate de guvernare și de îmbogățire ale foștilor nomenclaturiști, securiști și a altor privilegiați ai comunismului. Pozițiile politice ale multora dintre cei care s-au reîntors, dar și ale acelora care au preferat să nu se reîntoarcă, ar putea fi descrise ca oscilînd între neoconservatorism și forme ale dreptei extreme. De pildă, în timpul comunismului, mulți dintre românii americanizați au devenit sprijinitori și votanți ai partidului republican și ai diferiților președinți republicani. Ulterior, au devenit sprijinitori ai lui Trump, fără a fi deranjați de propensiunile fasciste ale respectivului ori măcar să le perceapă. Dintre cei reîntorși în țară, unii dintre anticomuniști au devenit simpatizanți ai unor mișcări și/sau politicieni reacționari.
Sir Nicu Covaci nu și-a ascuns niciodată pornirile anticomuniste, antifeseniste, antinomenclaturiste, ori opiniile ferme, aproape dogmatice. Iar odată cu libertatea cuvîntului, muzicianul și-a cîștigat și libertatea de a cînta unde și pentru cine voia. Nicu Covaci nu este o victimă a birocrației de la uniunea muzicienilor sau a invidiilor individuale din cadrul breslei, ci a fost pedepsit pentru opțiunile sale politice. Sursele îmi spun că presiunile ori sugestiile respingerii sale ar fi venit dinspre PNL și USR, precum și din alte direcții. La reproșurile și obiecțiile acumulate în timp, s-a adăugat faptul că a cîntat la nunta lui George Simion, liderul AUR. Aici, lucrurile devin complicate și grave. Vedem concret ce se întîmplă dacă imporți în țara noastră platforma ”political correctness”. Aceasta nu are ce să caute în muzică și nici în alte domenii meritocratice. Dacă nu este vorba despre personaje ori mișcări scoase în afara legii, muzicienii nu pot fi împiedicați să cînte unde vor ei și/sau unde au contracte. Chiar dacă ar fi cîntat la nunta lui Corneliu Zelea Codreanu, Nicu Covaci tot trebuia primit în uniunea muzicanților. La fel, chiar dacă ar fi cîntat ”cazacioc” pentru Ana Pauker ori la nunta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Apropo de criteriul enunțat, aceștia din urmă i-au scos în afara legii pe toți ceilalți. Puterea corecților politici este mai mică, ei nu te pot transforma în deținut politic, cel puțin deocamdată, dar te pot opri să ocupi o funcție, să apari în oficinile mediatice aflate sub control partizan, să intri (sau să rămîi) într-o uniune de creație. Și mai pot să te pună pe diferite ”liste negre”.
Acest exemplu din lumea muzicală poate fi folosit drept un punct de sprijin în exercițiul filosofic al deconstrucției corectitudinii politice. Folosesc sintagma ”punct de sprijin” în sensul strategic promovat de Arhimede. Matematicianul, fizicianul și filosoful din Siracusa spunea: ”dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pămîntul din loc!”.
Cea mai tîmpită inițiativă din perioada postcomunistă a fost importarea ”political correctness” în România – și oriunde în fostele state comuniste – fără să se țină cont de faptul că interdicții similare au mai funcționat pe aici. Corectitudinea politică a fost o invenție bolșevică, leninistă, stalinistă, fiind impusă în statele comunizate cu ajutorul forței, represiunii, intimidării. Cu ajutorul și complicitatea stîngii occidentale, sovieticii au exportat-o în mod subversiv în lumea anglo-saxonă, unde a produs ravagii (de la piedicile puse lui George Orwell în publicarea cărților antitotalitare pînă la dezavuarea publică a relatărilor și rapoartelor despre existența Gulagului, de la mișcările pacifiste și demonstrațiile împotriva dezarmării din timpul Războiului Rece, sponsorizate de KGB din ordinul Politburo, la cultura woke). Apoi, după căderea comunismului, a fost reimportată în spațiul de unde pornise. ”Corecții politici” sunt fundamentaliștii unei religii postsacrale.
Platforma pseudocorectitudinii le dă ocazia unor resentimentari să se manifeste simultan ca procurori și judecători în politică, în partide, societate, cultură, media și social media, la diferite locuri de muncă, față de toți aceia despre care li se pare lor că au greșit. Tipic, ei pronunță sentința înaintea judecății. Iar consecința este fie un ”proces-spectacol” de inspirație stalinistă, în urma căruia cei vizați se trezesc dați afară din locuri de muncă, organizații politice, civice, din anumite ”organe” media sau social media, fie instaurarea codului Omertà . Cei ”incorecți” trebuie înlăturați sau măcar reduși la tăcere, oricît ar fi de meritocratici, ca sè facă loc celor ”corecți”, adesea din noile generații, dar nu numai, în particular absolvenți de facultăți postcomuniste ale căror lucrări de licență și masterat sunt compilații sau copy-paste texts (adică plagiate), pe care nu s-a obosit nimeni să le verifice. Corectitudinea politică este antimeritocratică, antiliberală, antidemocratică.
În epoca postcomunistă, comisarii sovietici au fost înlocuiți de vectorii corectitudinii politice. To cut a very long story short, ceea ce nu înțeleg apărătorii necondiționați ai ”political correctness” este că acest program al corectării prin decrete formale și informale a naturii umane și comportamentului comunitar a produs puternice resentimente. În America, l-a produs pe Donald Trump și a provocat atacarea pe 6 ianuarie 2021 a lui U.S. Congress. Multă lume nu îl acceptă, nici în America, nici în UE, iar din păcate războaiele culturale declanșate pot duce la respingerea democrațiilor liberale devenite tolerante cu political correctness, o platformă antiliberală și intolerantă.
Norocul nostru este că în țara lui Caragiale aproape nimic din importurile valorice și instituționale occidentale nu funcționează[4]. Cînd a fost Donald Trump la putere – adică cel mai ”anti-political correctness” președinte din istorie – slugărnicia tipic românească a tuturor partidelor a dus la o aliniere necondiționată cu Washingtonul și la suspendarea pe termen nedeterminat a programului de political correctness. Acum, după ce Biden a ajuns la Casa Albă, deși el nu a devenit un prizonier al progresiștilor, corectitudinea politică revine. Iar cazul Nicu Covaci este relevant. Iar pentru mine reprezintă un alt punct de sprijin pentru proiectul de dizlocare a corectitudinii politice din ipostaza de ideologie cu ambiții hegemonice in the wrong place, at the wrong time[5].
NOTE:
[1] Regina Elisabeta II i-a făcut lorzi ori ”knights” pe John Lennon, Paul McCartney, George Harrison, Ringo Starr, iar lista se continuă cu Mick Jagger, Robert Plant, Tom Jones, Eric Clapton, Rod Stewart, Elton John, Van Morrison, Bono (înnobilarea s-a făcut și în alte domenii culturale ori științifice). Echivalentul feminin al înnobilării este titlul ”Dame” (acordat de pildă lui Adele).
[2] Dintre multiple exemple amintesc doar Deep Purple, Pink Floyd, Yes, Genesis, Jethro Tull, Moody Blues, Kiss.
[3] Pentru a compensa oarecum nedreptatea, îl numesc simbolic ”Sir” Nicu Covaci.
[4] În acest sens se confirmă teoria formelor fără fond, formulată de Titu Maiorescu.
[5] Pînă să-mi dau seama, am scris mai multe pagini despre unele dintre cele mai radicale forme actuale de ”political correctness”, precum și despre importul pe meleagurile postcomuniste, dar le păstrez pentru o analiză de sine stătătoare.
